Săptămâna care a precedat meciul cu Franţa mi s-a părut a fi una perpelită mai mult ca niciodată de incertitudini. Obrăznicia a fost ţinută la respect. Nici optimiştii şi nici pesimiştii n-au îndrăznit să se aventureze înspre verdicte categorice. Şi unii, şi ceilalţi au mestecat nervos zăbala, au păstrat în frâu strâns tentaţia de a pronostica, după caz, dezastrul sau victoria împotriva naturii.

Săptămâna care a precedat meciul cu Franţa mi s-a părut a fi una perpelită mai mult ca niciodată de incertitudini. Obrăznicia a fost ţinută la respect. Nici optimiştii şi nici pesimiştii n-au îndrăznit să se aventureze înspre verdicte categorice. Şi unii, şi ceilalţi au mestecat nervos zăbala, au păstrat în frâu strâns tentaţia de a pronostica, după caz, dezastrul sau victoria împotriva naturii. Au riscat doar înveninaţii subiectivismului maxim şi au plătit scump prin trăiri paroxistice partida de la Constanţa. La 2-0 pentru români plesnea fierea-n păguboşi. În acelaşi timp, ceasurile celor fără de pricină deveniseră puturoase rău de tot. S-a făcut de 2-1. S-a făcut şi de 2-2. Scor la care aşteptarea finalului de meci a devenit supliciu. Din nefericire pentru târtani, francezii n-au mai marcat. Sau, altfel spus, pentru a-i lăsa pe suporteri să mai respire în speranţă, românii nu au mai luat gol.

Semnificaţiile rezultatului de la Constanţa conţin o consistentă doză de parşivenie. Scorul de egalitate nu-i caracterizează pe francezi. Trupa lui Raymond Domenech defilează la ora actuală cu valoarea-n vine. Dar oricând te poţi aştepta ca ea să-şi corecteze ţinuta. Pentru noi, în schimb, această remiză are cu totul alte înţelesuri. Să fim cinstiţi! Rezultat de egalitate pe noi ne înalţă. Pentru că traversăm o perioadă de criză profundă şi echilibristica periculoasă la care este forţat Victor Piţurcă nu poate fi întotdeauna salvatoare.

Doce