Spectacolul „Zăpezile de altădată“, după piesa lui Dumitru Solomon, oglindeşte cenuşa care rămâne din visele de odinioară ale unui cuplu

Doi tineri, într-un parc. Un decor simplu, semnat de Puiu Antemir, în spectacolul „Zăpezile de altădată“, pus în scenă de Mircea Cornişteanu după piesa lui Dumitru Solomon, la Teatrul de Comedie din Bucureşti.

El (Andrei Runcanu), plin de patos şi de pasiune, debitând într-o excitaţie erotică in crescendo numai tâmpenii, banalităţi şi lucruri comune pentru a ameţi o fată puţin credulă (Laura Creţ). Vrea să o sărute şi, bineînţeles, cu judecata puţin umbrită în prag de seară, o iubeşte „cât tot universul“.

Sunt frumoşi, sunt tineri, el se convinge singur de propria retorică pe măsură ce o declamă. Stupizeniile şi platitudinile, extraordinar punctate în comedia romantică a dramaturgului Dumitru Solomon (1932-2003), sunt atât de strigătoare la cer, încât însăşi statuia din parc, Dolphis, prinde viaţă şi coboară revoltată de pe soclu, pentru a le amenda cu stoicism şi cu sarcasm.Timpul care ucide iluziile

Statuia din „Zăpezile de altădată“ le prezice apodictic tinerilor că se vor trezi curând la realitate, că viaţa nu e deloc o poezie a viselor. O spune ea, o statuie, adică un om împietrit, cerebral şi apolinic , care odinioară a scris poezii de dragoste şi care s-a convins în timp de toată deşertăciunea şi zădărnicia acestora. Verdictul statuii e necruţător: timpul distruge dragostea.

Textul, o comedie savuroasă, trimite la versul „Dar unde sunt zăpezile de altădată?“ din poezia lui François Villon. Cei doi tineri nu cred o iotă din ceea ce le spune statuia, preferând să epateze în continuare şi să-şi spună că au visat, mai ales că aceasta îşi ocupă înapoi locul pe soclu şi se încăpăţânează să tacă.

Dramaturgul a fost pasionat de filozofii clasici, astfel, crearea unui personaj-statuie (Cezar Grumăze