ÎPS Ioan Robu vorbeşte despre cum a reuşit, în timpul comunismului, să nu-şi piardă reperele şi să nu se abată de la calea cea dreaptă. Influenţat de preotul din satul său, s-a făcut şi el preot.
ÎPS Ioan Robu (69 de ani) te priveşte cald, cu privirea albastră şi nezdruncinată. Încă nu răspunde la întrebare, dar ochii parcă-i joacă în ritmul unor cuvinte fără glas. Poate-i un soi de blândeţe în această privire, poate-i doar îngăduinţă, oricum e copleşitor. Totuşi, în această sală imensă, cu scaune multe, masive şi cu o masă lungă, zdravănă, nu-i vreo discuţie de taină. ÎPS Ioan Robu povesteşte, cu cea mai firească detaşare, despre vremea când îi era frică să meargă la şcoală pe cărarea făcută în porumb şi despre tarlalele din satul său. Discuţii lumeşti de pe vremea când mitropoliţii erau copii.
„Weekend Adevărul“: Aţi copilărit în satul Traian. Eraţi apropiat de muncile câmpului?
ÎPS Ioan Robu: N-aveai încotro. Trebuie să spun că Traian (n.r. – comuna Săbăoani, judeţul Neamţ) era un sat mult mai mic decât astăzi. Aproape 100 de familii. Avea doar şcoală primară şi se-nvăţa aşa cum astăzi e greu să-ţi închipui că se poate face şcoală. Eram două clase în acelaşi timp. Erau două rânduri de bănci: pe un rând era clasa I, pe altul era clasa a IV-a.
Cu profesori diferiţi?
Nu. Cu aceeaşi învăţătoare, o basarabeancă pe nume Caplung. Ea preda întâi la clasa I, le spunea copiilor să facă exerciţii şi apoi se ocupa de clasa a IV-a. Apoi, ne lua pe noi din nou. Era o singură şcoală, cu o singură clasă. Când era vreme frumoasă, ne puneau la alergat prin curte sau la scos buruienile. Făceam curat în curtea şcolii. Iarna – la curăţat zăpada. Asta era recreaţia în genere. În timpul iernii, dacă era foarte frig, ne trimitea acasă. Şi, dacă ploua, mulţi nu mai veneau la şcoală, pentru că erau uliţele înfundate de noroi. Copiii răzbăteau greu până