Pentru un adult de cel mult 30-40 de ani din România anului 2009, numele unor personaje precum Filimon Sârbu, Ilie Pintilie, Vasile Roaită nu ii spun absolut nimic, chiar dacă este vorba de fostul nume al unui bulevard central din Bucureşti (fost Bonaparte, actualmente Iancu de Hunedoara) sau o binecunoscută staţiune (Eforie) la Marea Neagră.

Toate aceste personaje, alături de Ştefan Gheorghiu (sinonim cu şcoala de politruci), sau I.C. Frimu (nume de stradă şi de fabrică in Sinaia) figurează la loc de cinste, cu portret cu tot, in manualul de „Istoria patriei" pentru clasa a IV-a din anul 1962.

Este vorba de o intreagă panoplie de eroi comunişti ai clasei muncitoare, lansaţi pe piaţă pentru consumul maselor in scopul construirii unei legitimităţi istorice ce lipsea cu desăvârşire partidului comunist din România. In 1962 mai supravieţuiau incă, chiar dacă infricoşaţi, cei care ştiau cu adevărat cine fuseseră şi ce făcuseră sus-numiţii eroi, dar micuţii din clasele primare, emoţionaţi sincer de cămaşa albă şi de cravata de pionier, sorbeau cu sfinţenie ce scria in manual şi le explica tovarăşa invăţătoare.

In fond, la fel ca in basmele lui Petre Ispirescu sau ale fraţilor Grimm, in tot acest ghiveci propagandistic era vorba despre ancestrala luptă dintre bine şi rău, binele fiind repartizat exclusiv către tot ce era comunist. Nu doar faptele cosmetizate şi edulcorate de ideologii comunişti intr-o poveste cu final tragic-moralizator ale acestor eroi de conjunctură cumulează idealurile morale ale omenirii, ci şi intreaga lor ficţiune biografică, confecţionată după aceleaşi canoane. Invariabil, toţi aceştia au avut o copilărie şi o adolescenţă nefericite, marcate de sărăcia cauzată inevitabil de odioşii burghezo-moşieri, eternii exploatatori nemiloşi. O altă invariabilă a biografiei acestor eroi de mucava este setea de invăţătură incă din fraged