„Cu siguranţă că viitorul premier pe care îl voi numi va fi de la PD” – a declarat preşedintele Băsescu, într-o emisiune de televiziune, referindu-se la modul în care vede el evoluţia situaţiei politice.

Ca şi în alte multe cazuri în care vădeşte o cunoaştere destul de aproximativă a mecanismelor democratice, Traian Bă-sescu dă impresia că numirea premierului îi revine de drept. Că el este cel care spune: m-am săturat de liberali, acum voi numi un democrat în funcţia de premier! Pe dl Boc, de exemplu, că e competent şi ascultător.

În realitate, lucrurile sunt niţel diferite.

În sensul că preşedintele nu numeşte, ci desemnează cu formarea guvernului pe reprezentantul acelui partid sau al acelei coaliţii care deţine majoritatea parlamentară. Deci nu este un act de voinţă prezidenţială, ci unul de respectare a Constituţiei şi a configuraţiei politice rezultate din alegeri.

Că dl Băsescu are probleme personale de interpretare a Constituţiei se ştie. Se ştie încă din 2004, pe la sfârşit, când domnia sa a forţat lucrurile într-un mod mai degrabă haiducesc decât democratic, şi în locul prietenului său Năstase, care aştepta cuminte desemnarea, i-a încredinţat nobila sarcină duşmanului său Tăriceanu, după ce a pus la cale „trădarea” conservatoare.

Probabil că Traian Băsescu vede şi de data asta lucrurile într-un fel asemănător, cu diferenţa că în locul lui Călin la desemnare – sau numire? – se va prezenta Emil. S-ar părea că sondajele de opinie sunt favorabile acestei opţiuni. Dacă mâine s-ar vota, PD-ul ar obţine circa 40% din voturi. Dar de unde ia celelalte 11, de care ar avea nevoie? De la PNL? Poate doar peste cadavrul lui Tări-ceanu – şi asta în cazul în care PNL-ul nu va fi definitiv do-borât sub prag de exerciţiul guvernării solitare. De la PSD? Partidul cu care PD-ul nu se poate alia, conform statului său, care prevede o duşmănie eter