[Nota: Ambiguitatea din titlu este intentionata. La aceasta ora inca nu mi-e clar daca asistam la o resapare a principiului, a pieselor de domina, sau a ambelor.]

…dupa cum spuneam si cu alte ocazii, y compris in postarea trecuta, lumea si-a pierdut imaginatia. Dincolo de crizele politice si economice asistam la o criza mult mai periculoasa: criza de imaginatie. E post-modernitate. Adica nimic decat o resapare, intr-o forma sau alta, a ceea ce a mai fost. Vorba Eclesiastului (1:9) – “Ce a fost va mai fi, si ce s-a facut, se va mai face; nu este nimic nimic nou sub soare“. Il resapam pe Marx cu aceeasi frenezie pe care-o folosim cand resapam liberalismul. Se resapeaza religii, arte, se resapeaza lideri politici, se peticesc doctrine crestin- sau social-democrate. E o veselie a resaparii nascuta din disperare. Si-o disperare nascuta dintr-o criza de imaginatie.

Te asteptai ca macar evenimentele mai serioase, gen revolutii, sa scape in ziua de azi. As! Ti-ai gasit! Cand scriam in poastarea trecuta ca evenimentele din lumea araba seamana (si nu prea) cu cele din Europa de Est din ’89-’90, nu credeam sincer ca vom asista la o asemenea lipsa de imaginatie. Pana si resaparile ar trebui sa presupuna un anume grad de originalitate. Meseriasii in resapari aveau si ei ambitia lor – se straduiau sa ridice resaparea la rang de arta, precum budistii zen care lasau o ceasca de portelan Ming sa se zdrobeasca de podea exact la momentul oportun, dupa care o lipeau la loc cu aur topit. Alte vremuri.

Sa recapitulam: am avut parte in ultimele zile de o revolta a populatiei egiptene (in principal tineri – nimic surprinzator, considerand ca 52% este sub 25 de ani) impotriva domniei de 30 de ani a lui Mubarak. Drama democratiilor occidentale si in special a americanilor (vezi convorbirea de  ieri dintre Obama si Cameron) poate fi redusa la o singura intrebare: teoretic s