„Pe ei, pe mama lor! Înainte, copii!” Nu văd alt îndemn sub care s-ar desfăşura Sărbătoarea Naţională, de vreme ce ne uităm numai la tancuri, avioane şi soldaţi mânjiţi cu negru pe faţă, cu automatul strâns la piept. Mobilizarea pare a fi singurul sentiment pe care doresc să-l stârnească în civili autorităţile organizatoare ale Zilei de 1 Decembrie. Parcă am fi neam de ceceni, crescuţi cu kalaşnikovul de gât de la 7 ani.
Ca să ne batem cu cine? Ce conflict am putea rezolva noi pe cale militară, asta presupunând că nu se defectează jumătate din tancuri şi că pentru celelalte am avea benzină?
Şi dacă ţinem morţiş să facem din Ziua Naţională o zi militară, de ce îi pomenim doar pe soldaţii români morţi pentru patrie în Primul Război Mondial? Pe cei care au fost ucişi pentru România în Al Doilea Război Mondial, până în munţii Tatra, în ce zi îi comemorăm, că 23 August s-a desfiinţat? Sau ei nu erau români?
Şi dacă îndrăznim să rostim 23 August, era rău că pe atunci participau la paradă, pe lângă forţele armate, şi oamenii muncii, artiştii, sportivii din ţara asta?
Dacă defilam şi acum cu pancarte, dar nu cu portretul lui Ceauşescu şi cu lozinci, ci cu portretele lui Eminescu, Caragiale, Creangă, Rebreanu, Coşbuc şi citate din ei, era Ziua mai puţin Naţională?
Dacă Ziua asta ar fi un fel de Cenaclu Flacăra fără propagandă ceauşistă, că fără Adrian Păunescu ar fi oricum, în care oamenii, tinerii, copiii să simtă şi ei că participă, nu că sunt o mulţime rebegită şi mânată ca oile printre grilaje?
Autorităţile nu au în vedere decât Armata şi oficialii pentru această manifestare. Simplii cetăţeni, publicul, nu există decât pentru a fi izgoniţi de pe o stradă pe alta în jurul Arcului de Triumf, forţaţi să se înghesuie în frig, pe trotuare şi pe spaţiile verzi mocirlite în picioare, cu copiii de mână sau în cârcă, cei mai mulţi fără vre