Cat este arta si cat mestesug in fapta sculptorului consacrata stintelor lacasuri, este greu de cantarit. Numai ca in preajma unor astfel de faptuiri fiind in ultimul timp, si in de voie contemplandu-le admirativ, in cuprinsuri monastice ori eclesiale abia zidite ori cu mare truda restaurate, am omis sa aflu identitatea celui (sau celor) ce atat de inspirat si de maiestrit dadeau lemnului infiorarea icoanelor din vecinatate.
Bizantinismul, asa cum il mostenim in ambianta spatiilor sacre ale bisericii crestine rasaritene, conserva un fel de noblete a austerului. Mobilierul ritual este sumar, ornamentica amplifica doar ceea ce decoratia incintelor domestice a impus drept stil si traditie intr-un orizont de civilizatie, in care granitele dintre spiritualitatea profana si cea sacra sunt difuze.
Intamplarea a facut ca in aceasta vara, la Galeria "Simeza" din Capitala, sa ma aflu in fata unui eveniment rar si cumva atipic. O expozitie de sculptura religioasa, in care dominau fotografiile, mari si mici, realizate cu "ochi" de documentarist, fara epatarea emfatica pe care o insufla de regula prezenta arhitecturilor si obiectelor vestigionare. Dar mai erau expuse acolo si mostre de ancadramante, de porti imparatesti, de tetrapoduri si pretioase forme traforate, de module ornamentale de iconostas... Toate, intr-o retorica a artistului indumnezeit, ce traieste in magica matrice a spiritualitatii cristice aidoma heruvimilor, purtatori de simboluri si insemne deslusitoare, dar si de evlavie.
Remus Dragomir, sculptor, ce pana prin 1988 (a absolvit Universitatea de Arte din Bucuresti in 1974, dar prezent in expozitii inca din anii '70) s-a afirmat drept unul dintre impatimitii insufletitori ai lemnului in faimoasele tabere de sculptura consacrate acestui material de la Arcus, Reci-Covasna, Saliste-Sibiu, Sighet. Apoi a trecut, in urma
