Critica Scolii critice e nemiloasa, plina de patos lucid si vizeaza tot ce ne inconjoara ("adevarat e doar ceea ce nu se potriveste in aceasta lume"), dar mai ales cedarea in fata regresiunii unidimensionale a colectivitatii dirijate pina la agresiunea totalitara asupra individului, ceea ce duce la esecul istoric al civilizatiei ratiunii. La autorii Scolii critice se simte parca o sila disperata fata de valorile liberale si umaniste, aparent atit de sigure si de stabile; ei descriu spectacolul desperant al dezagregarii unei lumi si al falimentului unei societati, al panicii si cosmarului in fata zilei de miine, al spectrului bintuind al saraciei. Kant, Marx si Freud par sa le fie principalii mentori spirituali. La adeptii scolii amintiti pina acum ar trebui sa mai adaugam pe Leo Lowenthal, Walter Benjamin, Ernst Bloch, Otto Kircheimer, Franz Neumann, Henry Grossman, Friedrich Pollock, care e poate cel mai economist dintre toti si altii, ca sa avem o imagine mai buna asupra nucleului materialist al dialecticii nonhegeliene si negative, al hedonismului utopic al scolii critice. Teza subiectivitatii moderne este reconstruita pe baza modelului lui Ulise, care, pentru a supravietui sacrifica vraja naturii exterioare pe altarul rationalitatii instrumentale, devenind astfel „protoimaginea individului burghez". Deci ratiunea elibereaza de constringerile naturii, iar acest proces „se metamorfozeaza - cum arata Andrei Corbea in prefata la Minima moralia, Ed. Art, Bucuresti, 2007, p.8 - intr-o tot mai restrictiva extensie a dominatiei totalitatii asupra naturalului si individualului, prin care oamenii, maturizati prin ratiune intru autonomia individuala, o sacrifica pentru a se supune de bunavoie tentatiilor dominatoare ale edificiului social". Critica Scolii critice e nemiloasa, plina de patos lucid si vizeaza tot ce ne inconjoara („adevarat e doar ceea ce nu se potriveste in