Fie că-i place sau nu, brandul lui Traian Băsescu de veritabil maestru al dezbinării s-ar putea eroda în curând. Peste politica autohtonă se va aşterne un calm nescontat din clipa în care partidele se vor convinge că şeful de stat a renunţat să mai aspire la rolul de arhitect al unei noi ordini politice - una în care influenţa postcomuniştilor să fie drastic diminuată, dacă nu chiar anihilată. Probabil că preşedintele va fi realizat de-a lungul anilor că aproape toţi jucătorii de pe scena politică dâmboviţeană sunt postcomunişti - doar că unii se demonstrează mai nepătaţi şi, ca atare, mai potriviţi pentru competiţia politică decât alţii.

Cum performanţa sa cea mai notabilă rămâne supravieţuirea într-un mediu politic ostil graţie unei voinţe impresionante, dar şi a unei considerabile doze de noroc, aspectul va fi condus - vrând-nevrând - la creşterea credibilităţii prezidenţiale în ochii nesentimentalilor actori politici de toate culorile. În România zilelor noastre, factorul personal a ajuns să conteze mai mult ca oricând, pe când diferenţele ideologice abia mai joacă un rol în cadrul disputelor politice sau a genezei lor.

Relaţia lui Traian Băsescu cu propriul partid, PDL, oglindeşte perfect schimbările profilului psiho-politic al preşedintelui. Autocratul de altădată s-a transformat într-un lider pragmatic şi dispus să delege tot mai multă autoritate. A renunţat de ceva vreme la pretenţia ca toată lumea să sară pentru a-i executa ordinele. A devenit mai aşezat, aducând uneori a patriarh - şi, în context românesc, a pastişă infinit mai reuşită a lui Deng Xiaoping decât Ion Iliescu. Şi-a folosit autoritatea mai cumpătat şi rar - lăsându-i, cel puţin aparent, premierului Boc un spaţiu de manevră suficient de generos, iar partidului respectul de sine în pofida variilor dispute cu vechea gardă sau a muştruluielii ocazionale trase câtorva oi negr