Este arhicunoscut faptul ca puterea nu apartine numai celor ce conduc o tara, ci si celor care au capacitatea de a manevra mari mase de oameni si de a dispune de, hai sa spunem, parerile lor. Astfel de persoane ce au in puterea lor "mase de manevra" sunt sindicatele si, de aceea, conducatorii lor sunt curtati de multe ori de sefii partidelor politice. Pentru ca, a avea un om de baza la un sindicat este echivalent cu a avea atatea voturi cati membri are sindicatul. Numai ca, se mai pune si problema unei lipse de seriozitate din partea reprezentantilor puterii in cazul negocierilor. In mod normal, dialogul dintre protestatari (grevisti) si conducere este, in statele cu traditie in acest sens, un "trialog": discutiile se poarta intre trei parti -- sindicate, administratie si patronat. In Romania, insa, discutiile sunt doar intre reprezentantii statului, care se confunda cu administratorii si cu patronii in acelasi timp (marile greve au loc doar in sectorul ce inca apartine statului). De aici pleaca si acele tentative de seducere a conducatorilor de sindicate, pentru ca putini stiu care sunt temele abordate la masa negocierilor. Si nu numai tentative de seducere, ci chiar si adevarate agresiuni politice asupra sindicatelor si sindicalistilor. Cum se ajunge la agresiuni politice? Simplu: prin promisiuni. Aceleasi promisiuni care au facut viata romanilor un calvar dupa 1989. Promisiunile datorita carora romanii nu mai au incredere in politicieni. Sperantele inselate pentru care pe romani nu-i mai aduci la vot nici cu... arcanul. Ecuatia este si mai simpla. O data la patru ani, cu cateva luni inainte de alegeri, in timpul grevelor, Puterea este pusa in fata unor cereri pe care, din lipsa de bani sau chiar de capacitate manageriala, nu le poate satisface. Cea mai periculoasa cerere pentru Putere este salariul marit. In aceasta situatie intervine Opozitia, care "percute