Pictura suceveanului Adrian Lulciuc (absolvent al Universitatii de Arte din Bucuresti la clasa lui Florin Mitroi si fost bursier al U.A.P. in 2001) s-a raportat in mod constant (dar difuz si relaxat) la avatarurile traditiei picturale.

Ne surprinde insa - si acest lucru ar trebui sa trezeasca interesul actualilor colectionari de arta contemporana - forta si tenacitatea cu care artistul se misca pe acest teritoriu tematic atat de frecventat odinioara, si care, in prezent, a devenit pentru multi o plaja a balenelor ce mor. Departe de a face obiectul unor alegeri conjuncturale, aria tematica pe care o cultiva ii serveste unei redescoperiri a obiectului si fiintei in dimensiunile lor esentiale. Dupa un debut puternic amprentat de viziunea fostului sau profesor, Lulciuc a reusit sa isi activeze propriile resorturi astfel incat pictura sa rezista dincolo de orice inevitabila comparatie. Inerentele distantari de model nu au pierdut acea viziune iconica caracteristica stilului lui Mitroi, ce coboara in timp, spre traditia bizantina. La Lulciuc, iconicul este reperabil nu doar in ciclul portretelor caricate de inceput, ce respira un anume sarcasm, rezonand cu anume reprezentari ale lui Mitroi, ci si in seria vasului (ce prin solemnitatea reprezentarii permite conexiuni cu sfera artei paleocrestine si bizantine), tema pe care artistul a dezvoltat-o in urma cu cativa ani, intr-una dintre primele sale expozitii. In cazul acestora din urma, demersul se scindeaza in doua niveluri de lectura, primul, la nivelul cadrului, care inglobeaza imaginea, evocand vag piese din secolul al XIX-lea din ambianta germana, celalalt, al motivului propriu-zis. In anii din urma, artistul renunta la aceste artificii in favoarea unei concentrari profunde asupra datelor imaginii. Daca portretele recente, de un expresionism temperat (ce revendica unele inrudiri stilistice cu pictur