Ideea vehiculată public ca statul român, în încercarea de a rezolva vechiul diferend privind Rompetrol Rafinare, să pună bazele unui fond de investiţii împreună cu KazMunaiGas este o bună iniţiativă, o soluţie „out of the box“. Un fond de investiţii, care va pleca cu 150 milioane de dolari la drum şi care va încerca să ajungă la investiţii de un miliard, în care România să aibă 20%, este o modalitate de a aduce statul mai aproape de butoanele economiei şi de a-l face atât mai activ, cât şi mai responsabil. Ar fi un prim bun pas, dar e loc pentru o gândire mai structurată şi cred că e timpul să vorbim cu subiect şi predicat despre un fond suveran românesc.
Cazul pentru un fond suveran românesc ar fi trebuit să fie pe agenda guvernului Tăriceanu începând cu 2005, ca parte din pregătirea României pentru, cel puţin, atragerea diverselor fonduri ale Uniunii Europene. Faptul că nici până astăzi acest subiect nu şi-a găsit locul între priorităţile diverselor guverne care s-au succedat din 2005 încoace ilustrează faptul că implementarea unei strategii economice naţionale pe termen mediu şi lung nu este o prioritate.
Un fond suveran este un vehicul investiţional care are ca active acţiuni, obligaţiuni, active imobiliare, materii prime sau cash, adică tot spectrul de active posibile. Fără să intrăm în detalii tehnice, un fond suveran investeşte global (adică on-shore şi off-shore) şi este considerat ca fiind distinct de rezervele de valută ale unei ţări. După „modus operandi“ se pot distinge patru tipuri de fonduri suverane, după cum urmează:
1. Fonduri a căror destinaţie este transferul intergeneraţional de bunăstare (e.g. Norvegia, Singapore, Kuweit).
2. Fonduri a căror destinaţie este defensivă, în sensul protecţiei unor campioni locali sau remedierii unor carenţe ale sistemelor financiare naţionale (e.g. Franţa, Rusia) unde există