De la o vreme încoace, asistăm la devoalarea a diferite cazuri scriitoriceşti: autori români despre care se spune că au colaborat într-un fel sau altul cu Securitatea. Şi devoalarea aceasta se face în trepte. Mai întîi, „pe surse“, o parte din documentele dezarhivate de CNSAS ajung în cîteva ziare care selectează ce e mai picant şi fac două-trei numere de lapidare şi compromitere publică a intelectualului „colaboraţionist“. Sînt iniţiate „anchete“, realizate de obicei în pripă, fără prea multă documentare jurnalistică şi la care cîţiva comentatori îşi dau cu presupusul pe marginea cazului respectiv. Aceştia n-au văzut documentele şi, dacă totuşi unii le-au mai văzut, nu le-au văzut pe toate. Ceea ce nu-i împiedică să vină cu opinii rezolute în legătură cu angajamentul lui X sau cu colaborarea lui Y. Tot în treapta întîi, dar în secvenţa a doua, se cere un punct de vedere oficial din partea a două instituţii: Academia Română şi Uniunea Scriitorilor. Şi aici am observat două tipuri de reacţii. Academia, de fiecare dată, îşi apără membrii sau, în orice caz, contextualizează culpa scriitorului (a savantului) adus în discuţia publică. Sînt invocate meritele recunoscute ale academicianului, şcoala pe care el a întemeiat-o ş.a.m.d. În schimb, Uniunea are o abordare free style, după umorile preşedintelului său, şi judecă aceleaşi lucruri cu măsuri diferite. Importantă nu este opera scriitorului în chestiune, important nu e nici măcar dosarul său de Securitate. Esenţial e dacă el „se înţelege“ sau „nu se înţelege“ cu actualul prezident, care, la rîndul său, nu mai ştie dacă vorbeşte în numele instituţiei ori în al lui personal. Într-un editorial recent, ajungea să-l ameninţe pe un scriitor cu dezvăluiri din dosarul acestuia... Jenant. Pe a doua treaptă a discuţiei, subiectul a fost, să spunem aşa, accesat de publicul larg, cu tot cu confuziile generate şi întreţinute; ş