Nimeni nu-i normal, cu toţii suferim psihic de boli incurabile pe care le ducem pe picioare întreaga viaţă. Unii căutăm inconştient suferinţa pentru a simţi uşurarea ce îi urmează şi pe care o numim perfecţiune, alţii sar din fericire în fericire până la paroxism.
Nu ai serviciu, teoretic, ar trebui să fii mulţumit pentru că eşti liber, dar nu eşti astfel, ai nevoie de bani fiindcă nu stai în codru şi trăieşti din vânat. Să spunem că îţi iei un job. Teoretic, ar trebui să fii mulţumit, dar nu eşti decât la început, când scapi de grija şi stresul lipsei de ocupaţie. Îţi pierzi însă libertatea şi, mai mult decât atât, te confrunţi cu toate problemele inerente de la serviciu: şefi aspri şi nedrepţi, sarcini grele, program strict, colegi egoişti sau de-a dreptul proşti. Îţi faci datoria strângând din dinţi pentru că te pândeşte tot timpul spectrul pe care tocmai l-ai părăsit, acela al libertăţii nedorite, dar care, culmea, începe să îţi lipsească din ce în ce mai mult.
Eşti singur, nu ai o pereche cu care să împarţi bucuriile şi grijile de zi cu zi. Fie eşti prea pretenţios, fie pur şi simplu nu s-a nimerit să o întâlneşti pe acea fiinţă. La un moment dat, se întâmplă însă, vrând nevrând, pentru că pentru fiecare bou se găseşte câte o belea. Te îndrăgosteşti, simţi că lumea e a ta, că viaţa în sfârşit are un sens, că există fericire supremă şi mulţumire. Dar, după un timp, observi că nu e aşa cum ţi s-a părut prima dată, că e şi ea, perechea, om şi are defecte. Din ce în ce mai multe defecte, unele insuportabile, enervante, absurde. Îţi lipseşte din ce în ce mai mult starea de dinainte de a fi prins într-o relaţie.
Îţi doreşti de foarte mult timp o casă a ta, numai a ta, în care să faci ce vrei, să nu dai socoteală nimănui, să nu plăteşti chirie sau să o împarţi cu vreo rudă sau prieten, una în care să faci tu regulile, în care să poţi desena pereţii