Cordoane de miliţieni şi securişti opreau pe toţi cei care veneau din munţi şi-i supuneau unui interogatoriu riguros, pentru a afla dacă nu cumva întâlniseră în cale insul din fotografie, o fotografie de buletin a lui Vasile Mălurică, mărită până la proporţiile unui tablou.
Se îmbogăţise după ce pusese pe roate o firmă de sicrie pentru papagali. Nu văzuse în viaţa lui asemenea păsări. Le ştia doar din poze, şi socotea că nu sunt mai mari decât o răţuşcă. Din ce văzuse prin poze, din ce mai citise prin almanahuri, rămase convins că papagalii sunt un fel de omuleţi cu cioc şi pene colorate. Zadarnic încercase băiatul lui, Grigoriţă, sculer-matriţer la Floreşti, să-l contrazică, demonstrându-i cu manualul de Zoologie în faţă că e vorba doar de nişte păsări. Pantelimon Cuţă credea mai departe că papagalii au suflet. Cu aceeaşi tărie cu care credea că între toamnă şi iarnă e un perete pe care Dumnezeu îl dă la o parte, apăsând cu degetul arătător pe un buton din braţul fotoliului de stăpân al Universului.
Poate de aceea sicriele sale făcuseră ravagii în Occident. Produsele concurente - susţineau îndureraţii proprietari ai papagalilor decedaţi - erau prea reci, prea lipsite de căldură. Pantelimon Cuţă închipuise nişte cutiuţe de forma unor vile, în care păsările moarte urmau să fie aşezate în pătuţuri, cu ligheane în miniatură, conţinând grăunţe în miniatură şi, de asemenea, cu portretul răposatului prins în perete pe post de icoană. Avusese unele probleme cu preotul din sat, care susţinea, nici mai mult, nici mai puţin, că sicriele încălcau datina creştină, lăsând impresia nocivă că papagalii sunt de credinţă catolică. Or, zicea preotul, e lucru ştiut că-n Ţara Românească religia dominantă e cea ortodoxă, şi, în consecinţă, nu numai oamenii, dar şi vieţuitoarele - de la bou până la pitulice - trebuie îngropate după