M-am considerat dintotdeauna un orăşean incurabil. Poate pentru că m-am născut şi mi-am petrecut cea mai mare parte din viaţă la oraş. La ţară am fost doar în vacanţele copilăriei. Sentimentul oraşului, despre care am scris odată, a fost, de când mă ştiu, foarte puternic.

Datorat cu siguranţă şi felului meu burghez de a fi. Nu pot trăi fără acel confort pe care doar oraşul ţi-l poate oferi. Ţin bine minte cât de ciudat m-am simţit când, student fiind, m-am dus în satul vacanţelor mele, cum o făcusem de numeroase ori înainte, şi n-am regăsit nimic din bucuria de altădată, neplăcut surprins de lipsa apei curente şi calde, de noroiul din curtea păsărilor pe care eram obligat s-o străbat ca să merg la closetul urât mirositor şi de greutatea de a-mi afla un loc comod unde să citesc şi să scriu. Camera mea de doi metri pe trei din Bucureşti, care îmi oferea tot de ce aveam nevoie, mi se părea ideală. M-am întrebat chiar de pe atunci de ce satul nu compensa, în ochii mei, facilităţile oraşului prin însuşiri caracteristice, cum ar fi, de exemplu, apropierea de natură sau o anumită simplitate a vieţii. Priveam cu suspiciune ideea lui Blaga conform căreia eternitatea s-ar fi născut la sat. O socoteam o prejudecată romantică. Mai târziu, am devenit conştient de faptul că satul copilăriei mele, de care mă despărţisem brusc şi fără părere de rău, se întorcea în sufletul meu sub forma nostalgiei. Îl redescopeream în amintire cu emoţie, dar nu mă încerca gândul de a mai pune piciorul în el. Şi când totuşi am făcut-o, a fost în trecere, pentru câteva ore. Nu mă simţeam în siguranţă şi nu ştiam cum să plec mai repede. Nu era vorba că satul real nu se confunda cu acela din nostalgiile mele. Nu eram, pur şi simplu, în apele mele. Eram cuprins de o anxietate pe care nu mi-o puteam explica. Abia când am citit romanele lui Rebreanu, Stancu sau Preda, am înţeles că nici lor nu l