La ce e bună presa în vremuri de răspîntie, pline de pericole pentru ţara noastră? Întotdeauna celor care trăiesc în epoci ieşite din comun li se pare că aşa ceva li se întîmplă doar lor, că sînt năpăstuiţi de soartă, bătuţi de Dumnezeu. Perioada marilor clasici, fondatori de naţiune, a fost una de mari lupte, de mari încercări. Ioan Slavici a scris aproape o carte întreagă (Amintiri) despre colegul său de geniu şi de gazetă. În articolul pe care vi-l propunem aici spre lectură, el se ocupă de omul politic Eminescu.

Minabilii noştri contemporani, “fripturiştii lui Băsescu”, internaţionalişti de ocazie, bursieri şi stipendiaţi, feroce arivişti în faţa lui Dumnezeu, de genul autorilor de compilaţii foarte recomandate inginerilor virgini cultural, Cărtărescu, Patapievici, Pleşu, plus maestrul unguentelor şi al altor consumisme - untul lui Noica, de exemplu -, Liiceanu, au încercat oarecum comic să-l înfunde pe preaînaltul nostru Eminescu vîrîndu-l, de-a dreptul sau mai pe ocolite, în categoriile infamante “antisemit” sau “incorect politic”. Ambele categorii sînt aplicate cam incult şi strîmb la un secol XIX românesc destul de complicat. Recunoaştem că nici noi nu fraternizăm cu “fixaţia” lui Eminescu asupra chestiunii evreieşti, dar poetul făcea politică şi cei vreo 600.000 de evrei la nivelul anului 1876, cei mai mulţi emigraţi din Galiţia şi Rusia în foarte tînărul şi fragilul stat român, mai ales în Moldova sa patriarhală, reprezentau un “partid” important, iar gazetarul care era Eminescu se poziţiona de partea “vechilor”, boieri sau ţărani. Moses Gaster, unul dintre cei mai mari intelectuali români, nepot de rabin şi unul dintre primii care a ţinut în sinagogă predică în româneşte, a scris-o limpede: “Se zicea că [Eminescu] era antisemit. Pe atunci antisemitismul era foarte răspîndit, dar el n-a fost contaminat de acel virus, foarte rar a abordat chestiune