1. Jurnalismul cultural nu este altceva decit o racordare la gindirea slaba. Morga academica a criticului literar nu mai este adecvata vremurilor sub care traim. Criticul literar nu se potriveste nici pe scara rulanta din mall, nici in paginile unei reviste care gazduieste si fetite goale. Exista credinta ca ritmul alert, intrebarile stupide – de cele mai multe ori – puse de jurnalistul cultural care a absolvit Literele cu nota 5 la teoria literaturii si care acum isi da cu parerea, sub aparenta ludicului ridicat la rang de stil, despre ceea ce in mod religios voi numi mereu Literatura, sint mult mai adecvate decit scrisul greoi, tehnic, al criticului literar.
In fond, criticul literar este cititorul profesionist, care isi petrece weekendurile muncind cu placere, care-si insoteste lecturile cu un aparat cit de cit serios si documentat de teorie si critica… Nu as incadra jurnalismului cultural pe cel care tine mai mult de doi ani, saptaminal, cronica literara. Iar in cazul criticului care se autoproclama jurnalist cultural, va asigur ca este vorba despre cochetarie.
2. Nu cred ca cele doua fenomene isi pot disputa un teritoriu comun. Critica literara este o stiinta. Ne-o demonstreaza istoria fenomenului, chiar daca privim numai secolul al XX-lea. Nu cunosc prea multe despre jurnalismul cultural: intra aici interviurile cu Leonard Muha? Sau referirile lui Gigi Becali la Coelho? Sau rubricile de genul X va prezinta, unde sint inghesuite 16 volume necitite de cel in cauza etc.?
3. Nu exista un discurs critic in jurnalismul cultural. Nu pot asimila discursului critic aproximarile, bijbiielile, cacofoniile ideatice, cuvintele goale… Jurnalismul cultural se exprima prin intermediul unui anumit „stil functional“, asa cum jurnalistii culturali au invatat la cursurile de stilistica, sint sigur. Avem de-a face cu doua teritorii distincte. Iar faptul ca
