Reiau, retoric, intrebarea pe care o pun unii, periodic: pentru ce e nevoie sa studiem trecutul, cum ne poate ajuta cunoasterea unui trecut de acum disparut, uitat? La doua decenii de la schimbarea din 1989, dupa mai multe incercari de lansare a unor cercetari asupra lumii comuniste, majoritatea esuate, in sfirsit societatea romaneasca se arata capabila sa "suporte" (acesta este termenul corect) o investigatie asupra maladiei care a cuprins-o in urma cu mai mult timp. N-a fost usor, multi s-au opus acestei "inutile", chiar agasante (pentru ei), intoarceri spre trecut, cind in fata avem un drum luminos; imi amintesc o declaratie vehementa a lui Adrian Nastase care afirma ca singura pozitie corecta este orientarea spre viitor si uitarea trecutului. In jurul meu, in lumea academica, am intilnit adesea asemenea reactii. Am observat si incercari de asimilare a studiului comunismului cu un "anticomunism visceral" care n-ar sta departe de fascism. Nu trebuie sa fii psiholog ca sa-ti dai seama ce resorturi determina aceste atitudini. Nu cu mult timp in urma am ascultat-o pe Hertha Müller, comparind tratamentul aplicat trecutului recent in Germania si Romania. Desi sintem in intirziere, spunea, niciodata nu-i tirziu sa-ti faci ordine in imaginea despre eul tau colectiv. Cum poti trai si face planuri daca nu stii ce ai in dulap sau sub pat? Cu putine luni in urma a aparut, la Polirom, manualul de liceu "O istorie a comunismului din Romania". Au avut loc dezbateri ample, interventii serioase, la obiect, altele emotionale. Desigur, fenomenul a inregistrat si o opozitie muta, transmisa doar oral, soptita, scrisnita. N-am consultat presa aceea care tuna impotriva unor asemenea proiecte, probabil a fost iritata. Cind i-am cerut recent cartea, Silviu Lupescu, directorul Poliromului, m-a rugat sa mai am rabdare, se pregateste editia a doua, corectata si amplificata. Incerc sa examine