„Un principiu imuabil mă frămîntă zău / Dacă este sau nu este Bunul Dumnezeu / Infinitu’ bată-l vina, tare e complex / Mă apucă nihilismul de mă doare-n plex.“
Versurile de mai sus, din fericire, nu fac parte din încercările mele lirice „despre lume şi viaţă“. Ci dintr-un cîntec al Planetei Moldova – „Infinitul lăutăresc“. Acesta este una din „piesele de rezistenţă“ de pe ultimul album al Planetei Moldova (+Febre 39), Între 4 skanduri (muzica şi versurile Mitoş Micleuşanu). Album care, cel puţin pentru mine, a fost... o încîntare. Ştiu că ultimul cuvînt din fraza de mai sus nu e cel mai plin de sens posibil, dar exprimă o stare: emoţional spus, de încîntare; mai tehnic – de adecvare. Adecvare între ritmurile muzicale şi versurile cîntecelor.
Ce adecvare, veţi spune, între un ritm – simplificînd – pe alocuri asemănător manelelor, şi o lirică în care sînt des pomeniţi, printre alţii, Schopenhauer, Heidegger, Kant sau Nietzsche? Şi unde apar vocabule şi sintagme precum „cuantică“, „Bosonul Higgs“, „determinism“, „dualism“, „nihilism“? Asociate unora din argou, precum „ fetiţă“, „barosan“, ba chiar şi „ţîţă“ sau „bucă“?
DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriu Or, în opinia mea, acest alt tip de adecvare rezultă tocmai din inadecvarea în sensul clasic. Alăturările neconvenţionale sînt atuul şi găselniţa Planetei Moldova, care a reuşit, de la debutul său, să creeze o lume originală, coerentă şi plină de forţă tocmai prin contradicţiile ei: amestecul dintre ingenuu şi oribil, suav şi horror, grav şi parodie, aparentul obscen şi metafizic.
Între 4 skanduri mi se pare mai interesant decît precedentele. Acesta pune, pînă la urmă, problemele esenţiale ale omenirii pe tonuri de manele şi desene animate (voci în stil Chip şi Dale, uneori). Şi ilustrează, cu umor, teorii complicate ale...
