Toată lumea îl compătimește, aparent, pe prizonierul de apartament. Îl urmărești de la geam în fiecare dimineață când scoate maidanezul la plimbare. Aplecat de spate, pierdut în gânduri, poartă o cămașă din tinerețe. În mână, o plasă cu o franzelă și, poate, un ziar.

Când te plimbi la prânz, prin parcul din centrul orașului, vezi rondul prizonierilor de apartament. Sunt văduvele și văduvii soților sau soțiilor pierdute poate prea devreme. Doamna a făcut un cancer și s-a prăpădit repede. Domnul era director la combinat, dar obișnuia să tragă la măsea și nici ușă de biserică nu prea era.

Au crescut copiii. Au plecat copiii. Nu vin des, uneori cu lunile, sunt zile la rând când din apartamentul doamnei nu răzbește nimic. Tăcere. Nici măcar zgomotul tacâmurilor sau al apei la bucătărie curgând. Cei care stau la bloc au astfel de vecini.

Pușcăria de apartament a bătrînului e rece și în liniște se petrec orele, o liniște a nevorbitului și neauzitului. Aerul, dens, adună aroma închisului dinadins. Mobila veche de atâta nemișcat nici măcar nu mai scârțâie.

Chinuitorul exil din mulțime

E o imagine a holocaustului urban, părinți uitați de copii, de lume și de ani. Sunt cartiere întregi. Vecinii, ușă în ușă, rar își vor suna unul altuia la sonerie. Așa au fost obișnuiți de o jumătate de secol de Securitate. Vizorul ușii din pal furniruit e mic și acoperit. Ușa are trei yale și un lanț. În singurătate frica predomină, iar pesimismul își lasă duhoarea pe fiecare toc înfipt acolo din anii ’60 sau ‘70, când s-au mutat în casă nouă. Demolați. Relocați. Sau cu repartiție de la întreprindere. „Televizorul și radioul ramân puținele mijloace de socializare, opiu pentru sute de mii de creiere înghețate în nevorbire. Bătrînul rareori citește, scrie, uneori umblă, alteori se refugiază într-o parafrenie progresivă, delirul vremurilor trecute, a universurilor frumoase