Stadionul din Santos seamănă izbitor cu cel din Giuleşti. Înghesuit între construcţii modeste, colbuit şi întunecat, aduce mai degrabă cu  un spaţiu muzeal. Negru şi alb  ponosit pretutindeni, în vestiare, pe holuri şi în tribune nu vezi decât cele două culori învechite. Nocturna este şi ea prăpădită, nişte reflectoare de pe vremea băşicii cu şiret, într-un decor deloc vesel. În sala trofeelor şade fala clubului cel mai celebru din Brazilia  şi n-ai cum să nu te tulburi. Pele, Gilmar, Carlos Alberto, Clodoaldo, Lima,  Edu, Zito, Robinho şi Neymar sunt doar câteva din bijuteriile expuse în vitrinele  gloriei fotbalistice. Trec prin  faţa fiecăruia, îl cercetez  emoţionant în fotografiile înalte  cât un stat de om şi îl reconstitui în amintirile năvală. Să aduni în istoria  unei singure echipe astfel de zei nu-i la îndemâna  oricui, aşa că îmi fac semnul  crucii şi părăsesc clătinându-mă templul “Belmiro”.

“Pele locuieşte în Santos ?” îl întreb deodată pe taximetrist, înghiontit de un gând năstruşnic. “Nu, s-a mutat în apropiere, la vreo 70 de kilometri,  mă  interesez  de îndată”, mă lămureşte bărbatul de la volan. “Du-mă la el”, îl rog, după ce află adresa cu pricina. Cândva, prin 1970, am citit cartea lui Petre Cristea, “Pele, Brazilia, fotbalul şi samba”, şi poveştile de atunci mă zoresc să-i cunosc personajele mereu actuale. Cotim pe faleză, lungă şi spectaculoasă, încărcată de duios romantism, o replică a vestitei Copacabana. Oceanul muşcă nervos din ţărm şi se sparge în talazuri  înspumate, sub privirile verzi ale palmierilor muţi. E sfârşit de iarnă în Brazilia, lumina şi întunericul se împart  egal acum în sita zilei. Plaja, largă şi melancolică, se scurge în apa învolburată  şi tace supusă. Pe nisipul umed se hârjonesc cete de tineri, stârniţi de primăvara ce pluteşte în  aerul sărat. Intrăm în Guaruja, traversând canalul cu un bac, şi urmăm coasta