Cu siguranţă mersul la cinema nu mai este unul dintre gesturile culturale obişnuite, deşi este vorba de cea mai populară dintre arte, şi cu atît mai mult lectura unor cărţi despre cinema ar putea părea un gest extravagant sau chiar desuet. Puţine edituri au avut, şi mai puţine mai au curajul să publice carte de cinema pentru că nişa este extrem de limitată pentru un cîştig financiar sau de imagine. Vara, în general, nu aduce titluri semnificative pe afişele cinematografelor, aşa încît poate fi sezonul adecvat unor lecturi marginale. Arta 007 Noul Val Francez a fost în atenţia mediatică doar vreo doi ani, de la începutul anului 1959 pînă la sfîrşitul lui 1960, timp în care cineaştii Noului Val s-au raportat foarte diferit la titlul noii generaţii. Mai întîi au respins prin critici acide apartenenţa şi eticheta, pentru că fiecare se considera un autor unic şi original, nu un reprezentant al unei mişcări, pentru ca odată atacat de cineaştii generaţiei anterioare sau de către criticii de film, Noul Val să se identifice cu această mişcarea coerentă şi cu o estetică originală căreia îi aparţineau. În cartea Noul Val Francez, Michel Marie vede Noul Val Francez ca pe o şcoală artistică, o mişcare coerentă, supusă numeroaselor accepţiuni dintr-o nu foarte lungă istorie a cinematografului. Mai întîi, Noul Val este „un slogan jurnalistic, sprijinit pe o mişcare din cadrul criticii de film, mai exact, cea a «hitchcocko-hawksienilor», cum îi numea destul de ironic teoreticianul şi criticul André Bazin, fondatorul revistei Cahiers du cinema“. În anii ’58, ’59, cei de la Cahiers erau promovaţi ca o marcă de săpun, aşa cum aminteşte şi Claude Chabrol în volumul său de memorii. Dincolo de acest slogan jurnalistic, şcoala critică a format şi a definit, de fapt, şcoala artistică din care făceau parte noii regizori, cinefili împătimiţi, despre care Truffaut scria în 1962 : „Cînd