Doamnelor şi domnilor, Abia în ultimele luni am înţeles de ce e corect ca medaliile şi ordinele importante, ca şi alte distincţii asemănătoare, să fie acordate numai persoanelor care au atins o anumită vîrstă. În anii tinereţii – făcînd abstracţie de faptul că la vîrsta respectivă nu realizasem nimic ce ar fi putut fi onorat cu vreo distincţie –, cu siguranţă nu aş fi ştiut să preţuiesc aşa ceva la adevărata sa valoare. Cînd sîntem tineri, avem ceva atît de valoros, încît medaliile se pierd undeva, într-un plan îndepărtat: tinereţea însăşi. Şi nici măcar pe aceea nu o preţuim aşa cum ar trebui. Din acest motiv, recunoştinţa este o atitudine foarte rar întîlnită în perioada tinereţii. Tineri fiind, ne aşteptăm oricum să ni se întîmple numai lucruri bune, aşa încît, atunci cînd se întîmplă într-adevăr, e doar o aşteptare îndeplinită: s-a întîmplat pentru că oricum trebuia să se întîmple. Cîteodată adresăm şi mulţumiri – pentru că aşa se cuvine. Însă sentimentul adevărat de recunoştinţă profundă reprezintă o îmbogăţire interioară imensă pentru cel care-l nutreşte. Şi acest sentiment vine, ca orice bogăţie, odată cu trecerea timpului – dacă e să apară vreodată. Acest sentiment, care mi se pare cel puţin la fel de valoros precum distincţia în sine, l-am resimţit în urma acordării Medaliei „Goethe“. Recunoştinţa mea se îndreaptă către momentele de bine care m-au bucurat în tot acest timp, precum şi către experienţele negative prin care am trecut şi care au jucat un rol decisiv în dezvoltarea personalităţii, a carierei mele. Este îndreptată către toate conjuncturile trăite şi către toţi oamenii din viaţa mea de pînă acum. Pe unii dintre ei aş dori să-i menţionez cu această ocazie. Aş vrea să îmi amintesc cu acest prilej de bunica mea din partea tatălui, Filomele, care a părăsit Tirolul Austriei pentru a se căsători cu bunicul meu român, Anton, originar din oraşul dun