Patru bătrînele gătite de sărbătoare se urcă încet şi cu greu pe o estradă ridicată în colţul dinspre munte al platformei pietruite care se întinde uşor deasupra pieţei centrale a satului. Se ţin de şale şi se mişcă cu greu pe picioarele lor încovoiate de vreme. Au venit dintr-un sat vecin, din Albania, la acest mic festival de muzică polifonică din Epir. Cînd încep să cînte, cu voci puternice şi stranii, brusc nu mai au vîrstă. După vreo jumătate de oră, coboară cu greu de pe estradă şi împietresc fiecare pe cîte un scaun, cu ochii în zare, pe culmile Pindului.

Se înşiruie apoi alte formaţii. Bătrînii satului se scoală treptat de pe scaunele lor răsfirate în jurul scenei şi încep să danseze. Cîţiva turişti se prind şi ei, stîngaci, în joc. Un domn în vîrstă vine către mine şi mă roagă în germană să fac o poză cu soţia sa care dansează apăsat printre localnici. E vlah şi locuieşte de ani mulţi în Germania, dar a venit în vacanţă acasă şi şi-a luat şi copiii cu el. În final, Vassilis, directorul Şcolii de vară de aici, de la Konitsa, este invitat ceremonios de către organizatori să se alăture dansatorilor. E un bărbat cu părul alb şi mustaţa pe oală, frumos de mîndru, care se ridică de pe scaunul său şi priveşte aşezat în jur. Şi Vassilis începe să danseze. Încet, apăsat, în rînd cu ceilalţi vîrstnici şi cu privirea peste capetele lor. Apoi grăbeşte pasul şi continuă într-un ritm numai de el ştiut. Un instrumentist se apropie de el cu tamburina sa, îl priveşte în ochi şi, cu un genunchi în pămînt, bate ritmul după paşii lui Vassilis. Toată lumea se opreşte şi priveşte. "The Lord of the place!..." - şopteşte o englezoaică de lîngă mine. "Dacă nu-l vezi pe Vassilis dansînd, nu ai cum să înţelegi Balcanii" - adaugă o etnografă din Turcia. "Şi nici războaiele balcanice..." - îmi mai trece mie prin minte. O asemenea demnitate se lasă cu greu călcată pe coadă şi