Îmi permit să scriu aceste rînduri în numele respectului reciproc și al calității intelectuale care au caracterizat toate întîlnirile, schimburile și inițiativele pe care le-am efectuat în colaborare cu dl. Horia-Roman Patapievici. De la prima vizită la ICR, venit să-l consult în numele Franței, disponibilitatea sa m-a sedus și mi-a transmis o încredere pe care doar ezitările ambasadei franceze au sfîrșit prin a compromite realizarea proiectului Tandem, propus acum mulți ani. În același timp responsabil al unei mari instituții și gînditor implicat în istorie, dl. Patapievici mi-a apărut ca un partener constant în alertă, activ și profund motivat pentru a susține arta română în lume. Nici o umbră nu a afectat colaborarea noastră, nici o ezitare nu a diminuat implicarea comună în ediţiile de carte, în participarea la colocvii sau dezbateri în care ne recunoșteam cu uşurinţă, căci vorbeam aceeași limbă „intelectuală”.
Îmi permit să scriu aceste rînduri în numele une tristeți profunde, suscitată de atacurile recente cărora a fost supus Horia-Roman Patapievici. Nu le cunosc nici motivația, nici detaliile, dar îmi permit să redactez scrisoarea mea pentru a-mi exprima întreaga satisfacție atît pentru personalitatea lui, cît și pentru maniera în care a impus prezența ICR-ului în spațiile culturale cele mai diverse. Scrisoarea mea e o mărturie personală deplin asumată.
O scriu pe fond de amărăciune – amertume, ce frumos cuvînt în franceză! - dar totodată îmi spun că fără gravitatea unei asemenea agresiuni, din pudoare, nu mi-aș fi exprimat niciodată public respectul, admirația pentru Horia-Roman Patapievici, pentru calitățile sale umane și spirituale care dintotdeauna m-au sedus. Pentru liderul care știe să fie, dar și pentru partenerul cu care pot vorbi despre Cioran sau, obsesia mea, „omul văzut din spate”, despre dispariția unui prieten comun sau despre se
