Luni dimineaţă, un prieten care lucrează în TVR ne-a informat pe Facebook că seara, pe programul 2, se va transmite Concert din muzică de Bach, după romanul Hortensiei Papadat-Bengescu. Nu, nu e Teatru tv, aşa cum pretinde site-ul instituţiei din Calea Dorobanţi, iar în 1974 când a fost produs filmul regizat de Dinu Tănase, sintagma tele –play nu făcea parte nici din limbajul cotidian, nici din cel al teleaştilor.
Concert din muzică de Bach a fost, rămâne unul dintre bunele filme de televiziune ce se realizau la vremea aceea. Nu foarte des, dar se realizau.
Mi-l aminteam încă de la vremea primei lui difuzări. L-am mai revăzut de câteva ori. Ştiam că nu fusese păstrat în cele mai bune condiţii. Când am citit recomandarea prietenului în cauză, nu eram deloc convins că îi voi da curs.
Nu ştiu exact ce s-a întâmplat, dar seara, la ora anunţată, am fixat telecomanda pe respectivul canal. Nu am simţit deloc nevoia să zapez şi am revăzut prima parte a filmului, fără niciun fel de întrerupere. Am făcut abstracţie de imperfecţiunile tehnice, fascinat de multe dintre evoluţiile actoriceşti. Distribuţia era una aproape ideală.
Rolul Elenei Drăgănescu era interpretat de Irina Petrescu. Urmărind-o, i-am mai admirat o dată rafinamentul jocului, frumuseţea ţinutei, eleganţa rară cu care purta costumul, felul în care prezenţa ei se armoniza cu ambianţa aristocratică creată de decor. Mi-a atras atenţia o secvenţă. Cea în care Elena îl acompaniază la pian pe violonistul Marcian, şi el fără cusur jucat de Dorin Varga.
În mod inexplicabil, în mintea mea a intervenit o suprapunere, o asociere de imagini şi momentul în care Irina Petrescu cânta la pian mi-a readus în memorie un altul. O secvenţă în care, într-un alt film- Stejar, extremă urgenţă!- rolul îi cerea actriţei să cânte la vioară. Pe urmă mi-a revenit în minte încă o secvenţă în care Irina era super
