- Integrala prozei scurte (Traducere de Con­stantin Popescu, Editura Polirom, 2012,) a lui Truman Capote este una dintre cele mai frumoase, miezoase şi bine articulate cărţi pe care am pus mîna în ultimii ani. Excelentă ideea editorului Bogdan-Alexandru Stănescu de a ne oferi consistente volume cu povestiri ale unor mari scriitori americani. Sau neamericani. Să ne aducem aminte la iuţeală doar de Hemingway, Saul Bellow, Cheever, Raymond Carver sau surpriza numită Bernhard Schlink, cu minunatele lui Minciuni de vară. Sigur că lista este foarte lungă, dar cartea lui Capote conţine douăzeci de povestiri (270 de pagini, format poche), una mai frumoasă decît alta. Repet o idee mai veche: e bine să citim şi prozele scurte ale autorilor de notorietate, impuşi cu proze lungi (romane). Desigur, găsim elemente biografice şi nostalgii autobiografice în aceste povestiri ale lui Capote scrise între 1943 (Pereţii reci) şi 1982 (Un Crăciun la New Orleans), dar substanţa acestor stories se disipează în sensibilitatea şi grija cu care îşi construieşte personajele. Fie că e vorba despre o adolescentă zurlie care face fiţe unui marinar, despre o alta – domnişoara Bobitt – extrem de matură pentru cei 10-13 ani cîţi are şi care sfîrşeşte tragic –, fie că este vorba de singurătate la New York sau de sentimente învălmăşite prin Sudul american. Apar în aceste proze mulţi tineri, mulţi singuratici şi mai ales mulţi nefericiţi. Aşa e în viaţă? Nu ştim bine. Fără să fie cinic, rece sau indiferent – aşa cum îi stă bine unui Stendhal sau Flaubert – cu personajele sale, Truman Capote le dă o aură de umanitate prin care ne face simpatice toate aceste făpturi. De diferite vîrste, sexe sau stări sociale. Este o Americă a oamenilor simpli, fireşti în gesturile lor. Am reţinut-o în mod special pe domnişoara Bobbit, o fetiţă plină de candoare care se comportă ca un adult plin de certitudini şi dă