Se crede, îndeobşte, că lumea matematicii şi a celor care o slujesc cu fervoare este de o puritate absolută, scutită de ravagiile din existenţa diurnă. În excelentul său roman "Crimele din Oxford", scriitorul argentinian Guillermo Martinez contrazice o astfel de imagine.
Naratorul minunatei poveşti care îşi desfăşoară acţiunea la Oxford este un absolvent al Universităţii din Buenos Aires, venit cu o bursă în Anglia. Sejurul său aici constituie un prilej de a lua contact cu matematicieni eminenţi şi de a-şi spori bagajul de informaţii. Primele pagini descriu, cu o vagă ironie, impresiile despre localnicii care râd cu multă reţinere şi fac gesturi puţine.
El îi observă cât de grijuliu tund gazonul de un verde ireal, cum joacă tenis, de parcă ar oficia într-un templu, cum participă conştiincioşi la concerte de binefacere, cum se desfată jucând cricket, în timp ce doamne elegant îmbrăcate, cu pălării imense pe cap, sorb punch şi le aplaudă delicat execuţiile măiestre.
Evident, consemnează şi ritualul ceaiului de la ora cinci, dar şi de la alte ore şi se uimeşte de casele lipsite de grilaje protectoare, majoritatea uşilor de la intrare nefiind încuiate şi fără perdele la ferestre. Ritmul de viaţă este molcom, propice unui studiu intens, cum rareori se întâlneşte într-o cetate universitară.
IPOTEZE
În curând însă, evenimentele încep să se succeadă într-un alt ritm, mai rapid. Totul se întâmplă ca la un meci anost, comentat de un crainic sportiv plictisit el însuşi de desfăşurarea partidei. Când, în sfârşit, echipele care se confruntă se hotărăsc să lupte cu ardoare, şi comentatorul se smulge din toropeală şi vorbele lui abia prididesc să înregistreze ceea ce se petrece pe teren.
În paşnicul Oxford se instalează teroarea, deoarece un criminal începe să acţioneze potrivit unui plan iscusit. Dar nu e
