Proiectul revizuirii, înaintat de Preşedintele  Republicii, repune în discuţie una dintre temele majore de reflecţie ale ultimilor ani: o dată cu acest text,  şeful de stat propune tranşarea disputei privind forma parlamentului  prin adoptarea unei adunări monocamerale. Este aceasta, dacă ar fi adoptată, cea mai importantă mutaţie de natură constituţională ce survine în  deceniile de după 1989.

Dincolo de patimile momentului, un element se cere punctat, pentru a trasa  un cadru istoric şi funcţional. Încă de la naşterea sa, după 1990, bicameralismul românesc a  fost marcat de incapacitatea instituţională şi simbolică de a identifica  raţiunile care pot justifica existenţa unei a doua camere.  Senatul din 1991 nu era decât o copie/ dublare a primei a Camerei   Deputaţilor, iar următoarea revizuire, aceea din 2003, nu a reuşit decât în foarte  mică măsură să  acorde Senatului  o marcă de individualitate. Mai mult,  sub imperiul constituţiei din 1991, amendate în 2003, plenul camerelor reunite continua să exercite  acele prerogative cheie la nivelul unui for legislativ: de la adoptarea moţiunii de cenzură până la adoptarea bugetului,  profilul camerelor reunite indica  faptul că, de la un anumit punct încolo, parlamentarismul românesc acţiona în maniera unui monocameralism de facto.

Ocazia ratată din 2003 de a renova edificiul  Senatului şi Camerei a dovedit, încă o dată, reticenţa politică de a confrunta  provocările centrale ale bicameralismului autentic.  Această serie istorică de ezitări strategice explică şi rezultatele referendumului convocat în anul 2009. Opţiunea bicamerală a fost asociată de naţiune cu menţinerea unui Senat perceput ca parazitar. În acest mod, o întreagă gamă de posibilităţi de  reformare a Senatului, ( sub forma unei camere teritoriale sau a unei camere în care să fie reprezentate interese profesionale, economice sau academice)