Cei care au văzut filmul lui Federico Fellini, 8 V2 (1963), vor realiza imediat de ce filmul lui Rob Marshall nu este în niciun caz un remake al acestuia.

Chiar dacă litera este uneori prezentă cu nume de personaje, cu inserturi „felliniene" alb-negru, cu o temă similară, în mod cert lipseşte spiritul acestuia. Demonul fellinian este un histrion, însă unul trist, care ca şi cei bulgakovieni din Maestrul şi Margareta adoptă masca grotescului, a caraghioslâcului, a unei cruzimi juvenile. O singură scenă a rezonat cu sensibilitatea regizorului italian, aceea în care regizorul Guido Contini (Daniel Day-Lewis) se întâlneşte cu unul dintre cardinali în spaţiul intim, rezervat al unei băi, întâlnire mediată de poza cu autograf şi ştampila roşie a buzelor primadonei lui Contini, amprentă falsificată cinic de Contini. Regizorul intră gol în aceeaşi cuvă de piatră unde cardinalul face baie îmbrăcat. Fellini este unul dintre cei mai subtili regizori ai bătrâneţii, dar nu una aureolată patriarhal, ci una încărcată de greutatea trăitului. Cardinalul îi face o mărturisire regizorului înainte ca orice discuţie să înceapă. „Mie îmi place Charlie Chaplin." (Şi Lenin era înnebunit după actorul american!) Aici locuieşte Fellini! Există câteva filme care pornind de la originalul fellinian reuşesc să creeze un univers creditabil pe aceeaşi temă, cum este filmul lui Bob Fosse, All That Jazz (1979) cu Jessica Lange şi Roy Schneider. Ce reuşeşte Rob Marshall? 8 V reprezintă una dintre acele opere grave pe o temă sobră, aceea a epuizării fondului de creativitate al unui mare artist, a momentului când acesta devine steril şi străin de arta sa silit să o contemple restrospectiv ca orice alt spectator. Câţi pot trece peste acest moment? Hemingway, spre exemplu, a ales în stil american singurătatea unei camere şi traseul bine direcţionat al unei ţevi de armă. Guido Contini trec