Ideea existenţei unor universuri parelele, care nu se văd unul pe altul decât accidental, este pe cât de spectaculoasă, pe atât de greu de asimilat.
Şi totuşi, lumile paralele chiar există. Ce tangenţe avem noi şi ce ştim despre Malawi, Guadelupa, Butan sau Vanuatu? Avem dificultăţi să precizăm şi continentul... Şi când spun „noi” nu mă refer doar la românul sau europeanul mediu, ci chiar la oamenii cu oarece pretenţii intelectuale.
E uşor de presupus că şi reciproca e adevărată: mă-ndoiesc că vanuatienii (?) ştiu mare lucru despre România.
Uneori, însă, certitudinea paralelismului de lumi se instalează şi în cazul unui stat pe care ştii bine să-l plasezi pe hartă şi, la o adică, ai putea spune câteva fraze despre el, chiar unele apăsate.
Activitatea profesională m-a adus în faţa unei cărţi halucinante, „Evadare din Lagărul 14”, de Blaine Harden. Ce ştiam? Ştiam că în Coreea de Nord e comunism şi o dinastică dictatură, că peninsula e ruptă-n două fratricid, că guvernele consecutive de la Phenian au izolat ţara în asemenea hal încât au refuzat şi ajutoarele umanitare dacă nu erau făcute în condiţii impuse de nord-coreeni şi, în fine, că au ameninţat mereu cu atacuri armate – o fac din nou în momentul în care scriu eu aceste rânduri.
Adică nu ştiam aproape nimic, spun acum, după ce am citit cartea.
Parcursesem înainte destule mărturii despre universurile concentraţionare, dar acestea se limitau la RSR şi URSS şi, ceea ce e mai important, erau plasate în trecut, fie el şi recent.
Nebunia criminală din „Evadare din Lagărul 14” se întâmplă însă CHIAR ACUM. În anul 2004 – gândiţi-vă ce făceaţi dv. în 2004 – un tânăr de douăzeci de ani, Shin In Geun, născut şi crescut într-un lagăr-închisoare, află (printr-un norocos concurs de împrejurări) că există ceva şi în afara lagărului, că trăieşte într-un stat care are o capitală, car
