Printre criteriile in functie de care un regizor isi alege piesa de pus in scena, la loc de cinste se afla o calitate misterioasa careia i s-ar putea zice "marja de manevra". Este vorba despre libertatea pe care o lasa respectiva piesa "viziunii regizorale", adica tuturor acelor abateri, alunecari etc. de la litera textului, sau, in cazurile fericite, completarilor, nuantarilor, precizarilor aduse acesteia. Astfel se explica inmultirea dramatizarilor, in repertoriile actuale. Si, totodata, scaderea ponderii pieselor importante.

Pentru ca, in afara de Shakespeare, ale carui texte permit, gratie structurii lor deschise, felurite interventii, pana la un punct nepericuloase, in situarea spatiala, temporala sau "motivationala" a intrigii, cam toti ceilalti mari autori de teatru au obiceiul (prost...) sa-si construiasca scrierile uzand de o logica narativa foarte stransa ori de un esafodaj dramaturgic atent calculat. Din acest motiv, diversele zburdalnicii de interpretare (transplantarea conflictului in alte epoci, eliminarea sau adaugarea unor personaje s.a.m.d.) isi gasesc pedeapsa in ele insele, nascand spectacole dezechilibrate, false, ciunte de bun-simt si oloage de sens. Ceea ce nu inseamna ca regizorii raspunzatori de ele se opresc - ori sunt opriti - din activitatea lor demolatoare; dimpotriva. Rezultatul? La ora de fata, teatrul romanesc arata ca un camp de batalie presarat cu lesurile pieselor masacrate, in timp ce directorii de scena victoriosi se tarasc, acoperiti de rani, palizi si extenuati, spre viitoarea lupta din razboiul pe care il pierd, tot mai clar de la o zi la alta, in numele nostru, al tuturor.

Laszlo Bocsardi face parte dintre putinii regizori care nu fug de textele "grele" si care, totodata, raman prieteni cu autorii lor nu doar inaintea spectacolului, ci si dupa el; ba chiar si in timpul lui. Asta pentru ca, fara a-si abando