Am apucat toate etapele prin care o putere sau alta au căutat să pună căluş presei. A fost mai întâi, până la începutul anilor '70, ştampila cenzorului oficial, care stătea în redacţii ca o sabie asupra paginilor înainte de calandrare. Apoi, prin '74 - ca o ironie, pentru că propaganda de partid căpăta dimensiuni aberante - cenzura, chipurile, s-a desfiinţat, dar gazetelor li s-a trimis de către Secţia de presă un ceaslov gros cât o cărămidă. Conţinea ceea ce era interzis a se publica, de la numărul de muncitori dintr-o fabrică, la matrapazlâcurile vreunui activist de partid, la date din cercetarea ştiinţifică ori la faptul că la "23 August" exista o secţie care construia tancuri.

După decembrie '89, când s-a murit şi cerându-se dreptul la liberă exprimare, n-a durat mult, că "noile" partide, care cum ajungea la guvernare, au trecut la presiuni politice şi mai ales economice asupra presei independente. Iar atunci când aceste presiuni nu aveau totuşi efect şi apăreau anchete care dezvăluiau acte de corupţie, acapararea de către clanuri a patrimoniului public, autorii articolelor s-au pomenit târâţi în instanţe în procese de calomnie şi nu o dată condamnaţi cu vădit dispreţ pentru Drepturile Omului şi pentru libertatea de exprimare, ceea ce a adus repetate condamnări ale statului român la CEDO. Lucrurile păreau să intre în normalitate în 2006, când au fost abrogate prin lege articolele 205, 206 şi 207 din vechiul Cod Penal, care incriminau insulta şi calomnia (lăsând soluţionarea litigiilor pe cale civilă). Noul Cod Penal, de asemenea, nu mai include respectivele infracţiuni.

Sunt adeptul unei prese ferme, a unei atitudini jurnalistice tranşante, susţinută însă în tremeni civilizaţi, fără excese verbale şi pe cât posibil argumentată cu acte şi fapte. Dar ziariştii nu sunt procurori, nu sunt poliţişti, nu au la îndemână mijlocele unei investigaţii