În lumina cunoştinţelor actuale, pare plauzibil că metalele sunt direct sau indirect implicate în inducerea sau agravarea autoimunităţii la om. Metalele grele pot influenţa dezvoltarea autoimunităţii în funcţie de terenul genetic, durata expunerii şi infecţiile din antecedente. Cel puţin patru mecanisme diferite ar putea fi implicate în patologia autoimună indusă de metale: formarea de radicali liberi, efectul toxic local, calcificarea şi inflamaţia. Unul dintre factorii importanţi este sensibilitatea individuală bazată pe predispoziţia genetică. Majoritatea studiilor sunt epidemiologice şi biologice (măsurarea concentraţiilor de metale în ţesuturi şi lichidele biologice). Deşi aceste cercetări stabilesc expunerea, nu indică diferenţe semnificative în încărcarea cu metale între pacienţi şi martori. În cazul patologiei autoimune produse de metale, se impun studii longitudinale la pacienţi cu sensibilitate la metale, în locul studiilor clasice caz-control. Numeroşi factori au fost studiaţi în legătură cu inducerea autoimunităţii. La om, asocierea HLA (human lymphocyte antigen) cu susceptibilitatea are numai o valoare predictivă relativă, ceea ce indică faptul că alţi factori contribuie la dezvoltarea autoimunităţii. Factorii de mediu implicaţi în producerea bolilor autoimune cuprind bacterii, virusuri, xenobiotice (chimicale, medicamente şi metale). Multe cazuri de autoimunitate debutează după o infecţie. Rezultatele tipării HLA la pacienţii sensibili la metale au indicat frecvenţe crescute ale anumitor HLA – printre altele, HLA DR4 şi HLA B27. S-a semnalat că HLA DR4 a fost frecvent întâlnit la pacienţii cu sensibilitate la paladiu. Unele dintre metale – cum ar fi fierul, cobaltul, zincul, seleniul, molibdenul, magneziul, cromul, manganul, cuprul – sunt esenţiale pentru viaţă. Altele – de exemplu, titanul, cromul, fierul, nichelul, cuprul, paladiul, a