"Anca şi Daniel" e o firmă ca oricare alta, însă una de succes. Sediul acesteia corespunde cu locuinţa patronilor, oameni tineri şi întreprinzători, care te uimesc cu pofta lor de viaţă, învăţată parcă din ceea ce fac zi de zi: pregătesc oameni pentru ultimul drum în viaţa pe pămînt: cel înspre ţinţirim. Îmi recunosc fiorii reci de pe şira spinării cînd am călcat prima dată într-un magazin de pompe funebre şi mi s-a răspuns în modul cel mai firesc: "Nu pot s-o trezesc. E obosită doamna Anca, doarme adînc..." Asta în condiţiile în care dormitorul se învecinează cu camera înţesată cu tot ce-ţi trebuie de moarte: sicrie, pînză de picioare, respete (voal de faţă), toiag de ceară. Şi toate acestea se găsesc lîngă intrarea în cimitirul "Eternitatea". La "Anca şi Daniel", telefonul aduce veste de moarte la fiecare oră din zi şi din noapte.

"Nu-ţi permiţi să scapi mortul pe scări" Astăzi stau în staţie şi nu aştept maxi-taxi. Să mă întrebe cineva de aştept "Copoul", cum îi voi răspunde că vine să mă ia dricul? Am stabilit cu domnul Daniel să ne întîlnim în fundaţie. Eu o să am o geacă indigo, iar dumnealui, un dric mare, negru. Poate iau totuşi un maxi-taxi, tot nu vine... Cînd să mă răzgîndesc, domnul Daniel claxonează. Îmi deschide şi portiera. Să fug? "Bună ziua, da, eu sînt." Normal că nu m-am răzgîndit. Bineînţeles că urc. Doamne, urc în dric. Domnul Daniel e foarte alarmat, are o mulţime de treburi pe cap, pe care trebuie să le rezolve simultan. Trebuie să ajungă acasă la familia unui mort (în spatele nostru e spaţiul plat pentru sicriu), se întîlneşte acolo cu autopsierul (poartă oare după el o cutie de metal zgomotoasă, ca la dentist?), după care trebuie să ajungă la o înmormîntare (alta?). Vorbeşte repede, însă incredibil de coerent: "În momentele astea dificile, trebuie să ştii cum să vorbeşti cu rudele. Mulţi sînt atît de tulburaţi, încît nici nu te au