Mai sunt câteva argumente, ca întotdeauna devenite evidente în caz de tensionarea situaţiei şi de acutizare a nevoii unora dintre marii jucători ai scenei politice mondiale de a găsi o nouă formula de soluţionare a conflictelor, fie latente, fie potenţiale, fie în curs de desfăşurare. Argumentul priveşte posibilitatea mereu evocată dar niciodată îndeplinită ca atare ca România să devină un actor regional. S-a vorbit mult despre aceasta pe culoarele puterii de la Bruxelles, s-a spus de câteva ori că ar fi nevoie ca România să-şi asume acest rol şi să-l joace în consecinţă, gradual dar ferm. Politicienii noştri au auzit acest mesaj şi au încercat să acţioneze în consecinţă. Fiecare cum a ştiut, cum l-a dus capul sau cum a crezut că a auzit că este bine. În perioada conflictului din Kosovo, România a devenit un factor-cheie pentru NATO, miza fiind cererea de deschidere a spaţiului aerian, acceptată de preşedintele Emil Constantinescu, odată cu convingerea că, din acel moment, devenea şi „lider regional”. Speranţă vană şi falsă, pentru că alte erau jocurile, alţii erau actorii şi, drept urmare, România nu a fost niciodată invitată să scrie partitura procesului de pace şi stabilizare în Balcanii Occidentali. Greşisem zona, greşisem miza. Cu totul altfel puteau să stea lucrurile în ce priveşte proiectele legate de cealaltă zonă proximă, Marea Neagră, spaţiu de securitate şi interese economice vital atât pentru UE şi NATO cât şi pentru Federaţia Rusă. Am început să mişcăm ceva pe timpul preşedintelui Iliescu, odată cu lansarea unei iniţiative-parteneriat de colaborare în spaţiul Mării Negre, idee continuată de preşedintele Băsescu şi susţinută la nivelul Parlamentului European de Anastase şi Ungureanu, raportorii români pentru spaţiul de cooperare al Mării Negre. Au ieşit şi texte oficiale, rămase pe undeva prin arhivă, atâta timp cât eşecul „revoluţiilor portocalii” în cî