Am mai scris o dată că având prilejul, pe vremuri, să călătoresc în Siberia, cu mai mulţi confraţi, ajunserăm cu toţii sus de tot, la uiguri... Nu mai ţin minte dacă era chiar vorba de populaţia nordică unde, asaltaţi de nişte ţânţari cât vrăbiile, ni se oferise să mâncăm icre negre cu polonicul vârât în nişte gălăţi de tablă roşii şi întinse cui vrea şi de câte ori vrea de nişte cumetre zdravene din partea locului, în cizme soldăţeşti, cu basmale pe cap, mi-aduc aminte, verzi...
Ce nu am uitat şi ce am ţinut bine minte a fost o aşezare foarte izolată, un fel de pustă cu iurte, unde un confrate ungur, intrând în vorbă cu localnicii, a constatat că se înţelegea perfect cu ei, aceia vorbind un dialect asemănător cu limba maghiară... vizet... cheneret... bŕraton... şi eu, care făcusem liceul în Ardeal, înţelesesem imediat toate cuvintele, inclusiv numărătoarea ungurească: eghi... cketiu, harom... neghi, - cunoscuţii mei maghiari să nu se supere că transcriu la nimereală, pe româneşte, cele auzite cu urechile mele...
Confratele maghiar era în culmea entuziasmului şi repeta înnebunit cele patru cifre, uigure, cum am zice noi... unu... doi... trei... patru! - şi, într-adevăr, era o senzaţie să auzi, în Siberia, că nişte bieţi siberieni vorbesc limba ta. Era mai tare decât ce auzise răposatul Paul Anghel, povestindu-mi că, aterizând la Lisabona şi trecând printr-un sat, auzise o ţărancă portugheză ţipând tare la altă portugheză: ...unde e vaca? - aproximativ. Europa însă este Europa. Pe când, Siberia...
La întoarcere, în avion, confratele nostru budapestan, un tânăr simpatic, plin de umor, ne înnebunise pe toţi în timpul zborului lung, lung, din când în când, de plictiseală, venind la noi cu nişte coarne de reni pe cap, primite în dar şi strigând prin vuietul motoarelor: eghi... cketiu... harom... neghi!
Spun dre
