Sloganul scris, în anii '90, pe pancarte plasate pe marginea drumurilor aflate în reparaţie ar trebui pus acum pe toate eşecurile. Zilnic, ni se scurg bani din buzunare şi se duc pe apa Sâmbetei.

Zilele trecute, CEDO a mai obligat statul român la plata unor despăgubiri în favoarea unor cetăţeni nedreptăţiţi în ţară. La CEDO se află în continuare dosare care, pe măsură ce vor fi rezolvate, vor „extrage" din bugetul de stat - adică din buzunarele noastre - sume enorme. Parcă era vorba despre adoptarea unei legi-cadru care să reglementeze, pe plan intern, situaţia reclamaţiilor depuse la CEDO (mai ales pe tema restituirii proprietăţilor). Chiar instanţa europeană îi solicitase României acest lucru, dăduse şi un termen, iar guvernul lui Mihai-Răzvan Ungureanu propusese un proiect de lege. Şi? Nimic. Actualitatea românească a fost dominată între timp de altele - de la suspendarea preşedintelui la privatizarea Oltchim. Care şi ele costă bani. Referendumul n-a dus la nimic, a fost doar o probă de încăpăţânare prostească şi obsesivă din partea USL. Dar ne costă. Şi nu e vorba doar despre cheltuielile de organizare (un fleac!), ci despre retragerea investitorilor (pentru că România a început să fie percepută ca „instabilă politic", cum n-a mai fost din anii '90), de fluctuaţiile cursului (noroc cu dl Isărescu!), de blocarea sau încetinirea unor proiecte etc. Cât despre Oltchim, după circul „privatizării", s-a găsit „soluţia": combinatul va fi repus în funcţiune cu bani de la buget. Nu ne-am întors de unde am plecat, ci mai jos: între timp datoriile combinatului au crescut.

Se află pe rol încă o pierdere consistentă: posibila suspendare a unor fonduri europene. În 2007, când România a aderat la UE, politicienilor şi guvernanţilor li se umplea gura când pronunţau cifrele rezervate ţării noastre din fonduri UE: miliarde de euro. Am pierdut miliardele de două ori: