De câte ori ajung prin sate uitate de timp şi de lume întreb întotdeauna oamenii locului despre solomonari, strigoi, fata pădurii şi omul nopţii, despre vedenii, plante de leac, descântece, despre facerea şi sfârşitul lumii.
Ascunşi prin sate ce trăiesc încă "în zariştea cosmică", ei mă surprind întotdeauna cu răspunsuri bine ticluite, cu întrebări neaşteptate şi poveşti nemaiauzite. În urmă cu doi ani, la o stână de pe Muntele Şatra l-am întrebat pe Teofil-ciobanul ce crede el despre sfârşitul lumii. S-a uitat la mine pieziş, cu tot cerul Maramureşului în privire, şi mi-a răspuns sec: "Ce să cred? Sfârşitul lumii e când mor eu. Că dară nu ne-am născut tăţi odată ca să plecăm împreună. Atâta-i tăt".
În imaginarul popular românesc, sfârşitul lumii apare cel mai frecvent ca o pedeapsă divină binemeritată ce va veni curând drept urmare a pierderii credinţei. Însă la fel de grav şi aspru pedepsită poate fi şi neîmplinirea ritualurilor străvechi transmise de mii de ani prin generaţii graţie uimitorului cod al culturii de sorginte orală. În nordul Ardealului, bătrânii spun că "diavolul cel mare tot una întreabă: se mai scriu ouă de Paşti?", iar de află că tradiţia nu mai e respectată, va veni pe pământ şi va fi "săvârşitu’ lumii". Tot de la ei am aflat că atunci când nu se vor mai auzi colindele peste sat "se va găta lumea, iar dracii vor pune stăpânire pe ea" şi că n-ar trebui să uităm nici să postim, că doar "săvârşitu’ lumii o fo când s-or plinit 2000 de ani. Dar atunci ne-am rugat tot satu’ la Maica Domnului să ceară de la Ficioru’ ei să ne mai îngăduie încă o sută…".
În majoritatea culturilor populare, miturile escatologice vorbesc despre sfârşitul lumii prin cataclisme ce ating proporţii cosmice precum potopul, prăbuşirea munţilor, zguduirea pământului, ploaia de foc, toate acestea venind ca răspuns al mâniei
