La două decenii de la căderea regimului comunist, ştim puţine lucruri despre cuplul căruia i se pun in cârcă toate relele lumii noastre. Şi, in general, ştim puţine despre lumea puterii comuniste: cum erau cu adevărat in intimitate, cum vorbeau, ce intrigi au ţesut şi s-au ţesut acolo, in cabinetele impenetrabile pentru muritorii de rând de atunci, dar şi de acum. Stim ceea ce a lăsat propaganda şi ce spun cei care au făcut propaganda comunistă.

Din când in cand, pe la diverse televiziuni vedem imagini cu cuplul prezidenţial in livada vilei de la Snagov, nişte zbenguiri prin zăpadă, un taraf cântându-le, un meci de volei. Imaginile au fost evident comandate de cei doi, vizionate şi revizionate astfel incât, dacă s-au păstrat, inseamnă că Nicu şi Elena au crezut că ele ii avantajează. Sunt cam aceleaşi imagini. Provenite probabil din filmoteca lor despre care se vorbeşte mult, dar, iarăşi, despre care se ştiu foarte puţine lucruri.

Cei care apar la rampă să depene amintiri despre cuplul ceauşist se rezumă la generalităţi, din care se desprinde un şablon: ea a fost răul cel mare. Ceea ce s-a dezvăluit in anii ’90 nu a mai fost intrecut de nici o altă dezvăluire: Elena Ceauşescu era academician doctor inginer fără să-şi fi terminat studiile primare, practic o semianalfabetă, citea formula chimică CO2 exact cum se scria, adică «Codoi», cabinetul ei, celebrul cabinet 2, era mai temut decât cel al lui Ceauşescu. In rest, avem parte numai de zvonuri, legende şi foarte rar de documente, mărturii, imagini care să ne ducă spre adevăr. Un adevăr la care românii care au suferit (observ că pe ceilalţi nu-i mai interesează acel adevăr) au tot dreptul. Mai sesisez prudenţa, teama sau timiditatea scriitorului român de a se apropia de acest subiect al puterii comuniste văzute din interior. Cu excepţia lui Denis Dinulescu («O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşe