Daca sambata n-apuc sa scriu, cu toate ca ma agatasem de-o idee, dar, fie pentru ca nu mi se parea prea grozava, fie de lene, imi ramane sfanta zi de duminica. O zi pe cat de sfanta, pe atat de lucratoare din ’89 incoace pentru mine si colegii mei de breasla. Este cel care mi-a mancat week-end-urile si viata in ultimii doisprezece ani. Adica de atunci de cand scriu la fiecare sfarsit de saptamana, fie ca fac asta sambata sau duminica. Ma amagesc de fiecare data ca am cel mai mult timp, ca sunt doua zile mai relaxate decat cele din timpul saptamanii, una dintre ele libera, ca am la indemana toate subiectele care s-au intamplat in ultimele zile s.a.m.d. Dar de fiecare data imi complic existenta in week-end, nici nu plec undeva prea departe sau, in orice caz, nu plec decat in locuri unde exista un fax, dat fiind faptul ca scriu de mana. Si, daca sambata n-apuc sa scriu, cu toate ca ma agatasem de-o idee, dar, fie pentru ca nu mi se parea prea grozava, fie de lene, imi ramane sfanta zi de duminica. O zi pe cat de sfanta, pe atat de lucratoare din ’89 incoace pentru mine si colegii mei de breasla. Si daca ar fi numai ea. Dar este si noaptea de sambata spre duminica, noaptea in care incep sa scriu in gand inainte de a adormi, intre veghe si somn, cand ideile incep sa fie invaluite intr-o lumina laptoasa dimpreuna cu scrisul care se taraste din ele. Cand randurile par scrise de oricine altcineva, mai putin de tine. Visezi, scrii sau scrii si visezi, nici tu nu stii ce ti se intampla prea bine, cert este ca toate cuvintele iti curg neasteptat de bine si de frumos, de mult n-ai mai fost in forma asta nebuna. Nu te intorci nici macar pentru o virgula, articolul de luni este aproape gata. Iti mai vine in ultima clipa o idee de final, mai bine zis, un final care pare sa-ti fi fost suflat de cineva, dar e atat de bun, se potriveste atat de bine si-n plus vine cu un se