A trădat cam tot ce se putea trăda, a lins mâini pe care le scuipase, a scuipat feţe pe care le sărutase.
În urmă cu aproape 20 de ani, în vremurile neguroase de după Revoluţia din 1989, l-am cunoscut pe popa Micu. Aprig contestatar al Revoluţiei române deşi, paradoxal, el însuşi e revoluţionar, m-a şocat chiar de la primele noastre discuţii. „Am schimbat nişte hoţi cu alţii. Noi suntem doar proştii care au asigurat figuraţia necesară acestei comedii", declama cu convingere, în vreme ce eu mă uitam la el strâmb, ca la un blasfemiator de ideal de libertate.
Preot răspopit şi apoi din nou popit ca să fie, iarăşi, răspopit, popa Micu a rămas în memoria de mea (de tânăr care încă mai credea, pe atunci, că ţara asta e pe drumul cel bun) ca un exemplu perfect de grobianism. Cuvioşie de faţadă şi, sub „pojghiţă", mârlănie extremă. Pe cât de multă inteligenţă, pe atât de multă perversitate.
Omul s-a făcut frate cu dracul ca să treacă puntea la fel de uşor pe cât a îmbrăcat hainele preoţeşti. A trădat cam tot ce se putea trăda, a lins mâini pe care le scuipase, a scuipat feţe pe care le sărutase. O schizofrenie morală incredibilă!
Popa Micu avea, pe vremea când încă mai era popă, o vorbă - amalgam de porcoşenie, fals creştinism şi trist adevăr: „Apăi, fiule, morţii cu morţii, viii cu viile, Domnul cu tine, iar doamna cu mine".
Atunci am râs. Acum constat. Morţii sunt cu morţii. Viile au fost deja defrişate. Domnul e tot acolo, dar este transformat, cu zi ce trece, tot mai mult în agent de marketing. Doamna a plecat, bănuiesc, în Spania.
Numai popa Micu e la fel de slobod la gură şi de convins că, orice-ar zice oricine, revoluţia română a fost doar o himeră, iar porţia de libertate de atunci are acum termenul de valabilitate depăşit. Poate cineva să-l contrazică?
Citeşte mai multe de acelaşi autor pe
BLOGU
