Scriu aceste rânduri în ziua aniversării lui Eminescu. Prilej potrivit pentru discursuri despre identitatea naţională, atât de strâns legată de Eminescu. El se află printre valori universale pentru că se aseamănă lor. Poezia lui Eminescu e poezie şi totodată artă dacă ne gândim că ea aproximează esenţial realitatea, depăşeşte aşteptările şi tinde să refacă lumea spre a deveni mai bună. El este totodată, în amarul uriaşei sale iubiri de neam şi ţară, anti-sensul a ceea ce întâlnim acum la tot pasul, incompetenţă, mediocritate pretenţioasă, nepăsare crasă. Noica credea că vocaţia cugetului românesc o arată infinirea lui Eminescu, aceea “de-a face insuportabilul suportabil”.

Petru Creţia, la rândul lui, ţinea să arate că Eminescu “«ca om » a fost de o mare cinste, până la a refuza tot ce ştia că nu-i stă în competenţă sau puteri, de o mare sârguinţă, pricepere şi iniţiativă în tot ce făcea”.

Idealul, potrivit lui Eminescu şi ca un ecou al filozofiei lui Schopenhauer, este “să te porţi mai mult ca un om care ştie decât unul care suferă”. El dorea să rezolve cumva contradicţia ireductibilă între dorinţa de a fi înţeles de semenii săi şi radicalismul creaţiei sale.

Geniul lui Eminescu, în conştiinţa sa de sine, rămâne “nemuritor şi rece”. Întrebarea se impune deci, ce am fi noi dacă n-ar fi fost Eminescu? Iar Petru Creţia credea că Eminescu este un mit “pentru că întruchipează ceea ce am fi dorit să avem: statornicie în credinţă şi sentimente, tenacitatea zidirii până la capăt”. Astăzi suntem, cred, obligaţi la aceleaşi mari întrebări: din ce se va naşte noua competenţă, noua responsabilitate şi noua strălucire a naţiunii române? Cum vom reuşi să trăim mai bine, să ajungem la o decentă mulţumire faţă de simplul fapt că suntem români? Am produs de multe ori mari creaţii universale dar am realizat mult mai puţin în concertul universa