După ce s-au hrănit o vreme din tragedii, din \"războaie şi veşti de războaie\", cum scrie la Scripturi, presa şi televiziunile noastre s-au întors spre ce ştiu ele să facă mai bine: mici baloane de săpun care, dacă nu au, când fac plici, magnitudinea cutremurului din Japonia şi nici impactul rachetelor Tomahawk, tot sunt bune să ne umple orele de plictiseală.

Nu avem în fiecare zi subiecte mondiale, care pot fi date drept ştiri autentice. De fapt, ar trebui mai bine spus că însăşi ideea de ştire s-a degradat deceniu după deceniu în lumea modernă, încât, privind la televizor şi citind ziarele, nu se poate să nu gândeşti din două una: ori că suntem cu toţii, populaţia lumii de azi, nişte imbecili care vor exact acest circ mediatic, ori că există un fel de conspiraţie care pune la cale tâmpirea noastră intenţionată.

Oricum ar fi, nivelul scade pe zi ce trece, a coborât de mult sub limita decenţei şi se duce din ce în ce mai jos. "Aici, unde-am ajuns, e mai bine ca binele. Egali în prostie, aici este finele", scria regretatul poet Ion Stratan despre falsa egalitate a falsei egalizări pe care mediile au adus-o în lumea de azi.

A trecut, cât de cât, apocalipsa japoneză, s-a fanat şi războiul din Libia. Parcă nici luptele urieşeşti între microbi din politica noastră nu ne mai ţin mai mult de trei secunde pe un singur canal de ştiri.

Cum moara trebuie să macine, cum uriaşul mecanism care ne umple, seară de seară, golul interior trebuie să ne mai aducă, pe feţele noastre abrutizate de munca de peste zi, un zâmbet ca o tăietură de operaţie, alte subiecte au ocupat în ultimul timp prim-planul atenţiei publice.

Bancul pe care-l ştim cu toţii din grădiniţă, cu şoricelul care-i spune elefantului "Ce tare tropăim!", este o imagine exactă a ceea ce fac mediile din realitate: o poveste plată, fără perspective, fără o ierarh