A devenit aproape un ritual. De nouă ani, de ziua mea, primesc pachetul cu dragoste de la mămica. De nouă ani mă trezeşte la unu noaptea să-mi spună, la telefon, aceleaşi cuvinte: „La mulţi ani, scumpa mea, să fii fericită! Cât de mult aş vrea să fiu lângă tine! Poate la anul...“.
Azi am avut o jumătate de zi proastă. Nu s-a întâmplat nimic grav, în linii mari. Adică, slavă Domnului, nimeni dintre cei apropiaţi n-a păţit nimic, n-am făcut accident de maşină, n-am luat niciun virus, nu au dat hoţii peste mine şi nici la ziar n-a fost vreo catastrofă.
Au existat însă câteva momente ce m-au făcut să-mi stric dispoziţia şi să umblu cu o faţă posomorâtă prin redacţie. Cineva s-a supărat tare că „Adevărul“ a scris ce averi are şi şi-a vărsat tot amarul pe blog, acuzându-ne de manipulare şi rea-intenţie (deşi n-a fost nici una, nici alta, ci doar două erori regretabile de documentare, pe care le-am reparat şi pentru care ne cerem scuze). Altcineva s-a gândit că e tocmai ziua potrivită să-mi pună nervii la încercare, fiind nevoită să explic de ce albul e alb şi negrul e negru şi de ce în viaţă nu trebuie să faci compromisuri atunci când e vorba de bunul tău nume. Un al treilea...
Dar mai contează oare ce a mai fost, dacă la ora 14.40 m-a sunat mama? Sa-mi aminteasca să-mi iau coletul de la microbuz. Coletul în care a împachetat prosciutto, formaggio, panettone, cafea („«Lavazza D’oro», de care-ţi place“), un pandativ cu piatră roşie („Să-ţi poarte noroc, e scris la zodia Berbecului că trebuie să porţi roşu“)...
A devenit aproape un ritual. De nouă ani, de ziua mea, primesc pachetul cu dragoste de la mămica. De nouă ani mă trezeşte la unu noaptea (ora la care m-am născut) să-mi spună, la telefon, aceleaşi cuvinte: „La mulţi ani, scumpa mea, să fii fericită! Cât de mult aş vrea să fiu lângă tine! Poate la anul...“. Iar eu, de nouă ani, o întreb c
