Se spune că Hegel ar fi afirmat, atunci cînd era pe patul de moarte, că după dispariţia lui vor mai rămîne numai doi cunoscători ai operei sale. Legendă sau nu, acest fapt vine să sublinieze un aspect extrem de important cu privire la autorul Fenomenologiei spiritului, şi anume că opera sa este foarte greu de înţeles. Dragoş Popescu, Logică naturală şi ştiinţa logicii în filosofia lui Hegel, Editura Pelican, Giurgiu, 2009, 264 p. Deşi terminologia folosită de marele filozof nu cuprinde termeni tehnici (să ne gîndim la „apeiron“, „fiinţa ca fiinţă“ sau „monadă“, proprii lui Anaximandros, Aristotel sau Leibniz), deşi gradul de speculaţie nu este la fel de ridicat ca în cazul lui Heidegger, există ceva care face greu de înţeles orice pagină scrisă de Hegel. Acest element este, între altele, cel dat de conţinutul sistemului idealist hegelian: ideea este aceea care se afirmă pe sine (teza), apoi se neagă (antiteza) şi, în fine, în cel de-al treilea pas, se sintetizează. Celebra metodă dialectică hegeliană, cu cele trei momente ale sale, teza, antiteza şi sinteza, trebuie văzută la toate nivelurile de organizare ale existenţei, de la lumea obiectelor la lumea organică şi la cea raţională. Trebuie spus că, pe piaţa autohtonă a ideilor, lucrările despre Hegel sînt rara avis. De la lucrările lui C.I. Gulian, din anii ’50, profund marcate ideologic, şi cele semnate de D.D. Roşca (Însemnări despre Hegel, 1967) şi Radu Stoichiţă (Natura conceptului în logica lui Hegel, 1972), filozofii noştri nu s-au înghesuit să arunce o privire proaspătă, eliberată de constrîngeri ideologice, după 1989, asupra autorului Ştiinţei logicii. (Să reţinem că lucrarea lui Noica, Povestiri despre om, din 1980, deşi oferă o interesantă reconstrucţie a ideilor lui Hegel, nu poate fi totuşi inclusă în categoria scrierilor de exegeză. Este mai degrabă un eseu în stil nicasian ce prezintă drumul gî