Elena STEFOI
Programul guvernamental de reforma nu a luat pe nimeni prin surprindere: toata lumea stia, inca de pe 15 ianuarie, ca noua putere e hotarita sa-si impuna austeritate bugetara pentru a restructura economia si corectitudine in raporturile cu organismele financiare internationale pentru a obtine credite externe. Negocierile cu Fondul Monetar si cu sindicatele au justificat, din punct de vedere politic, aminarea anuntului oficial al liberalizarii totale a preturilor. De fapt, intervalul dintre investirea noului cabinet si conferinta de presa prin care a inceput "terapia de soc" era necesar doar pentru testarea reactiei sociale si pentru temeinica pregatire psihologica a milioanelor de "pacienti" cazuti din euforia victoriei electorale direct in virtejul cresterii preturilor.
In doua luni, trecind prin tot atitea faze de deruta, dezamagire sau revolta cite traisera in decenii de comunism, romanii au inteles ca nu exista alternativa si ca odata cu alternanta la putere trebuie sa se desparta ei insisi de umbrela protectoare a subventiilor, compensarilor, indexarilor, gratuitatilor, ajutoarelor. Toti "factorii responsabili" s-au mobilizat pentru a ne face sa intelegem adevarul si a crea un curent de opinie favorabil marii schimbari. Incet, dar sigur, firicelul proreformist a devenit val, si in directia lui au plecat, cu mic cu mare, liderii sindicali, analistii politici, subiectii sondajelor de opinie, nomenclaturistii dintotdeauna si vedetele de tranzitie. Cu precizie si patetism bine temperat, seful cabinetului a optat pentru o strategie in trepte: a pus intii "diagnosticul crizei economice", a observat reactia mediatica si a masurat tensiunea sindicala, pentru a trece, cind asteptarea era pe punctul sa devina insuportabila, la "operatia" propriu-zisa a guvernarii pe baza de program de austeritate.
Dincolo de dramatismul mesajului si
