Este racoare, intuneric si simt un miros umed de mucegai ce se imbina cu cel intapator al lampii cu acetilena. Ma bucur ca am scapat de caldura torida de afara, dar inca nu reusesc sa vad nimic. Astept sa mi se obisnuiasca ochii cu intunericul pesterii.
Zilele trecute am fost in Padis, ii am ca ghizi pe Ioana, Raluca si Smara - prieteni vechi din Bucuresti, am vizitat cetatile Ponorului cu ai lor pereti inalti de stanca ce par ca sfideaza gravitatia si am intrat putin si in pestera, pe traseul turistic.
Incepem coborarea pe un plan inclinat de pamant si ajung destul de repede in galeria principala. Este imensa, are 30 de metri latime si aproximativ 70 inaltime, iar pe toata podeaua curge zgomotos un rau. Incepem sa sarim din piatra in piatra, pe stancile spalate si curate si trecem de o spartura in tavan, pe unde intra si lumina soarelui si care face legatura cu o alta dolina. Mergand prin rau imi amintesc povestile celor de la clubul speo cum ca in sistemele carstice din zona, exista locuri in care, daca observi un firicel de apa care curge pe perete si nu este marcat pe harta, arunci tot echipamentul si fugi ca sa te salvezi pentru ca inseamna ca la suprafata ploua si apa se infiltreaza spre tine ca printr-un burete, urmand sa inunde galeriile si sa inchida sifoanele, facand de multe ori intoarcerea imposibila. Ma bucur ca nu este cazul, desi stancile inalte spalate bine spun o poveste cum ca raul poate sa fie mult mai mare decat este acum. Sarim, ne cataram, incercam sa nu ne udam la picioare si reusim sa iesim afara din negura, in siguranta, dupa aproape o ora de cand am intrat.
Apoi ma indrept spre ghetarul de la Vartop unde, exact cand ma pregateam sa fac o poza, o raza de soare patrunde prin intrarea ingusta si loveste brutal in niste formatiuni de gheata, luminand spectaculos toata sala. Iau asta ca pe un semn cum ca sunt pe drumul cel bun